În atmosfera rece a unei case prea mari și prea goale, cel mai nou roman al scriitoarei Lavinia Braniște contribuie la cartografierea relațiilor des întâlnite în societatea modernă, moștenitoare încă a unor exemple nefuncționale de comunicare și de iubire. Volumul apărut recent la Editura Polirom, Mă găsești când vrei, prelungește și completează diferitele ipostaze pe care o femeie le poate experimenta de-a lungul vieții, în relațiile cu ceilalți.
Fragilitatea, trăsătură care definește în mare măsură toate protagonistele Laviniei Braniște, este întotdeauna contrabalansată de o forță aparte, de un punct de echilibru necesar pentru a putea merge mai departe, descoperit cel mai adesea aproape de final și nu întotdeauna ușor de intuit. Aici, acestei fragilități i se opune Victor, cel care o va atrage într-o relație supusă, de la bun început, unei analize semiobiective, cu emoții dificil de gestionat.
Victor e un arc tensionat, un personaj care nu poate decât să manevreze, după bunul plac, emoții, sentimente, relații, fie personale sau profesionale. Pentru abilul jongler, înconjurat de un mister bine dirijat, o simplă întâlnire într-un aeroport e suficientă pentru a porni de aici o relație care se va derula, de cele mai multe ori, conform voinței sale. Intensitatea iubirii nu face decât să adâncească dezechilibre de nevindecat într-un context neprielnic.
E o relație de dependență și care epuizează, un joc continuu al amăgirii și al speranței în mintea cuiva care nu a beneficiat de modele sănătoase de comunicare și relaționare din partea părinților: „Când vorbea despre independență, se referea la cea financiară, dar despre independență emoțională n-am vorbit niciodată, despre luciditate în relații și despre compromis. Vedeam independența emoțională nu ca pe indiferență sau detașare sau răceală, ci ca pe abilitatea de a te desprinde și a ști să te vindeci, dar asta era și este în continuare în sfera idealului“. Astfel, lucrurile plutesc la marginea posibilului, lângă linia fină dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui, de fapt, să fie. Evadarea nu se produce decât dificil, tocmai din cauza acelor piese-lipsă care întregesc rareori portretul unui adult cu o sănătate emoțională nealterată.
Tipologia non-comunicării între generații
În Mă găsești când vrei avem tipologia non-comunicării între generații, supraviețuirea prin forțe care se destramă și se recompun, centrifugate de relații toxice și nesănătoase. Protagonista nu își cunoaște pe deplin abilitatea de a schimba ceea ce nu o ajută, își vede, în schimb, cu o luciditate dureroasă, neajunsurile, defectele, toate lucrurile pe care le consideră puncte slabe, dar care, într-o lume a idealului, ar fi calități care ar permite unei relații sănătoase să se dezvolte.
Aici, însă, prada își întâlnește vânătorul, astfel că zarurile sunt aruncate, iar finalul se poate produce după același tipar tulbure, plin de plecări și reveniri. Sunt prinse, într-un singur om, povești multiple, memoria aceleiași persoane își amintește fiecare durere-despărțire: „Cum să te cerți pe tine că nu poți să spui stop? Asta e povestea pe care o spun – povestea unor nesfârșite și imposibile despărțiri. De când îți dai seama că e mai bine fără el decât cu el, dar fără să poți pune în cuvinte mai mult de atât. Fiindcă devine îngrozitor de complicat din prima clipă“. Creionarea personajelor e făcută cu îndemânare, dansul continuu și amețitor, ca un vertij al sentimentelor, e executat cu măiestrie de Lavinia Braniște și de această dată.
Forța protagonistei vine din această analiză continuă a neputinței, analiză suficientă, prin claritatea ei, pentru a oferi impulsul necesar de a-și sprijini părinții desprinzându-se, în cele din urmă, de relația care o înghițea, din ce în ce mai mult, într-un hău al nefericirii și pierderii de sine.
Este o relație „granulată, abrazivă“, în care „nimic nu era lin și neted“ și în care frumusețea era trăită doar în „momente crepusculare“, acolo unde binele se arăta suficient cât să hrănească iluzia unui viitor posibil, o amăgire continuă.
Se remarcă, totodată, nebuloasa veridică în care îi aruncă pe părinții săi despărțirea după o viață trăită împreună, după o relație care ascundea răni, o relație extraconjugală de-a lungul mai multor ani și o lipsă aproape totală a comunicării autentice. Este astfel construit cu abilitate cadrul pentru tiparul relațional al generației următoare, cu moșteniri ascunse în inconștient, cu tipare care distorsionează sentimentul de apartenență: „A fost o anumită luciditate în relația cu spațiul, o distanță întotdeauna acolo, de parcă aș fi fost mereu pregătită să pierd acele locuri, mult prea conștientă că nu sunt ale mele. Chiar și apartamentul părinților a fost un astfel de teritoriu, în care eu m-am simțit doar în trecere, timp de douăzeci de ani. Mi-au făcut o favoare că m-au găzduit până m-am pus pe picioare. Poate că toate astea veneau dintr-o senzație de inadecvare înscrisă în ADN, dar care era compensată de capacitatea de adaptare“.
Convinsă că „nimeni nu vrea ce nu se vede“, conștientă de propriul sine, dar cu prea puțină încredere, împarte același drum al neadaptării, al sentimentului permanent de inadecvare. Dintr-o anumită perspectivă, relația ar putea fi cu mult mai toxică decât e lăsat să se vadă, dincolo de acele momente de bucurie împărtășită, clipele de care se agață, din același sentiment de nesiguranță. E un roman al unei retrospective, relația e sub o lupă necesară vindecării, necesară următorului pas. Lavinia Braniște acordă personajelor sale o salvare tocmai din această autocunoaștere care nu apare întotdeauna la momentul potrivit și care creează astfel contextul pentru aprofundarea unor greșeli firești naturii umane și imperfecte.
Punctul final, asul ascuns din mâneca autorului
Un atribut aproape specific, de remarcat, constă în încheierea unui pact la finalul unui drum pe care îl decide personajul principal. Într-un moment de sinceritate absolută, dezarmantă, față în față cu prezentul din care relația nu mai face parte, iubirea ajunge să fie „o conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști“.
Se ajunge astfel la cunoaștere, la trecerea unei granițe dincolo de care se poate vedea măsura în care mintea a fost, în tot acest timp, dealerul care a împărțit cărțile. „Dârele lungi ale despărțirii“ conduc până aici, în acest punct necesar, salvator, în care mintea poate merge mai departe, în care poate continua, de acum, cu schema dejucată în întregime.
Întreaga călătorie, cu provocările care nu lipsesc din roman, este justificată, parcursul este vital pentru o redescoperire, pentru o regăsire în mijlocul abandonării propriului sine. Raportul de forțe se schimbă, masa de joc se răstoarnă, cheia ajunge să fie în mâinile celei care alege să se salveze, regăsind o forță pentru care nu a avut niciun alt exemplu. Poate că tocmai aici moștenirea se zdruncină, iar tiparul comportamental se fărâmă.
Adevărul despre ceea ce se poate îndeplini iese la iveală, autorul scoate din mânecă asul ascuns. Fragil prin empatie, dar nu prin structură, cu franchețea unor fraze a căror forță dă uneori punctul de greutate al întregului roman, Mă găsești când vrei e o invitație autentică la redescoperirea sinelui imperfect, dar valoros.
Lavinia Braniște, Mă găsești când vrei, colecția „Ego. Proză“, Polirom, 2021