Pandemia cu noul coronavirus a învăluit planeta, oficial din martie 2020, și, printre alte consecințe, a obligat artele vii la reinventare. Tendințe experimentate de artiști inovativi, implicând creativ noile tehnologii în toate variantele lor, au fost preluate de comunitatea artistică globală și încă într-un ritm accelerat. Direcții estetice recente practicate de câteva decenii au devenit prioritare și îmbogățite într-un an cât altele-n zece.
Teatrul contactless a dominat perioada, reliefând preocupări de retorică performativă anterioare, oferind noi eșantioane imaginate de cei deschiși și pregătiți să le dezvolte. Transformarea paradigmei a cuprins toate palierele care structurează arta teatrală. Laboratorul de creație s-a mutat pe video calls, echipa nu s-a mai întâlnit fizic, s-a motivat reciproc inspirațional în mediul virtual, a recurs la tehnici remote de comunicare și de lucru.
Produsul artistic însuși a căpătat contururi pretabile digitalului: desfășurări de tip flux, pluri-focalitate, compoziții împrumutate din video gaming, mult visuals, dinamici filmice.
Teatrul renunță să mai fie doar reprezentare, recurge la simulare
Spectatorul a fost extras din alveola fotoliului sălii de spectacol și lăsat să stea acasă în fața unui device care livrează prin streaming noile formate. E imersat în realități altele decât cea factuală, pe care le conștientizează prin ochelari VR, grație 3D-ului, animației computerizate. Video designul și sound designul preiau frâiele și propun lumi alternative în care privitorii se scufundă fără ezitări receptive. Privesc, ascultă, simt, rezonează în interiorul unor acțiuni recreate electronic.
Teatrul renunță să mai fie doar reprezentare, recurge la simulare. Între artiști și spectatori intervine un nou perete pe lângă cel de-al patrulea, asociat convențional cu oglinda scenei, bariera invizibilă între iluzia artistică și realitate. Ecranul, care leagă universuri atașate emoțional – formulele teatrale electronice și receptorul dispus să le urmărească, devine al cincilea perete. Pariul artelor vii al ultimilor doi ani (se pare că pandemia va dura cel puțin patru, în forme atenuate, până când conviețuirea cu SARS-CoV-2 va intra în obișnuit) a fost tocmai hibridizarea, combinarea originală a realului, a liveness-ului cu digitalul securizat de distanțare.
Dinamica scenică recentă și contextul global reconfigurat drastic de SARS-CoV-2 au poziționat în prim-planul estetic formule generate de legătura preexistentă între teatru și tehnologie, dar afirmată acum mai apăsat. Investigarea a mers pe linia resurselor de supraviețuire a artei teatrale în condiții de izolare impusă sanitar, a capabilității ei de a se adapta, a liniilor ce schimbă paradigma canonizată.
Poate un robot inventa un story?
Punerea în acord a condițiilor prezentului cu oportunitățile pe care new media le oferă a apelat la planuri de rezervă, a produs soluții hibride și a impus conviețuirea live-ului cu online-ul.
Sunt, însă, numeroși artiști care gândesc și văd digitalizat dinainte de pandemie, sondând activ resursele virtualității electronice și propunând noi formulări culturale. Practici colaborative artiști-inteligență artificială. Pe aceeași direcție de examinare a colaborărilor creative între artiști și IA, dar dintr-o perspectivă diferită, se înscriu practicile celor de la Improbotics. E o companie alcătuită din improvizatori și specialiști în inteligență artificială cu o ingeniozitate ce trece mult dincolo de medie, angrenați într-un parcurs artistico-științific.
Întrebarea fundamentală la care caută răspuns e dacă un robot poate inventa un story? Răspunsul vine din conlucrarea între specialiști în improvizație și IA materializată, spre deliciul publicului, într-un roboțel așa cum ni-l imaginăm cu toții, simpatic, cu înfățișare umană, A.L.Ex (Artificial Language Experiment). Ideea show-ului și dezvoltarea lui le aparțin dr. Piotr Mirowski și dr. Kory Mathewson, improvizatori multipremiați preocupați de aportul IA în sfera spontaneității ad-hoc și cercetători ai acesteia. Ce le-a stârnit curiozitatea a fost „explorarea modalităților de a utiliza inteligența artificială în contextul improvizațiilor și investigarea interacțiunii om-mașină“, cum mi-a spus, pe Zoom, firește, Piotr Mirowski.
Improbotics este un spectacol ghidat de inteligența artificială, prezentat de sute de ori, printre altele la Edinburgh Festival Fringe (2017), Edmonton Fringe Festival (2018), festivaluri de improvizație din Amsterdam (2019), Würzburg (2019), Göteborg (2019), Edinburgh (2020) și Uppsala (2020).
L-au susținut și în muzee, la NRW Forum Düsseldorf și Zürich Kunsthalle. Peripeția experimentală a debutat în 2016, ca un duet om-robot, HumanMachine.
E vorba aici de statistică, de jocuri de probabilitate
Piotr Mirowski și Kory Mathewson erau separați de continente și întinderi de ape, primul la Londra, al doilea, la Edmonton, în Canada. Mirowski studia search query automplete, un soft care când scrii ceva într-un browser completează pentru tine ceea ce anticipează că vei tasta. E vorba aici de statistică, de jocuri de probabilitate, dintr-un punct de vedere cam ca într-o improvizație.
Așa i-a venit ideea de-a apela la o asemenea tehnologie înaltă în HumanMachine, împreună cu noul său prieten de creație, Kory Mathewson. Printr-un intermediar, și-au dat seama că îi frământă aceleași întrebări, așa că Piotr i-a scris un e-mail kilometric lui Kory, acesta s-a suit în avion și s-u întâlnit pe Tamisa. Pur și simplu!
HumanMachine e un soi de fuziune, cum singuri o definesc, între improvizația teatrală și IA, apelând la tehnologia comunicării la distanță, „țintind și explorând înțelesurile creativității și spontaneității“, precizează Piotr. Pentru cei doi și artiștii care li s-au alăturat ulterior, IA sunt sisteme, mașini, iar întrebuințarea lor nu merge „în nici un caz pe logica înlocuirii, ci pe ceea ce poate aduce IA ca instrument în procesul scenic. Robotul e o bucată de soft, este întruchiparea lui materială și trebuie să fie drăguț, pentru ca publicul să îl placă. Teatrul este, prin definiție, realitate simulată, iar IA se poate implica, la rândul ei, ca instrument în această operațiune“, e convingerea lui Piotr.
„Legătura umană rămâne, în continuare, esențială, chiar dacă în peisaj intervine IA“, continuă el, legătura dintre artiști, aflați uneori la mii de km distanță, dar și dintre publicuri. Adesea live streamingul înseamnă o sală în care fiecare improvizator se află în fața unor spectatori, plus un mixaj al acestor live-uri într-un show online urmărit de alți spectatori pe ecranul propriul device.
Fragment din studiul inserat în volumul colectiv Fereastră către digital. Teatrul și noile tehnologii, Ed. Junimea, Iași, 2021