Emil era fratele mai mare al viitorului poet Mircea Ivanescu, fiind coleg la liceul „Spiru Haret” din Bucuresti cu alti doi viitori scriitori, Dinu Pillat si Alexandru Vona. Dupa citiva ani de frecventare intermitenta a Facultatii de Medicina, dar de intense lecturi si auditii muzicale, el decide sa se sinucida la o anumita data, anuntata din timp tuturor cunoscutilor. Cu o mica intirziere cauzata de dorinta sa de a asculta concertul unui pianist celebru, in trecere atunci prin Bucuresti, actul este savirsit. Emil Ivanescu avea 22 de ani.
Episodul sinuciderii tinarului scriitor nu poate fi nicicum lasat deoparte din discutia scrierilor acestuia, deoarece obsesia literaturii sale este tocmai aceea ca „viata nu e decit un pretext pentru o sinucidere reusita”. Cea mai realizata productie a tinarului se intituleaza Dialogii psihopatului si este un exemplu de „teatru interior”, de idei, si nu de actiune, in care niste personaje intii in viata, apoi moarte (ca intr-o cunoscuta anecdota a lui Borges), discuta despre oportunitatea sinuciderii: „Decit o sinucidere tardiva, mai bine una prematura”. Convins ca „a gindi logic inseamna a lega idei cu panglicute”, suferind deci si el de pe urma crizei moderne a rationalitatii, autorul nu-si ingaduie o iesire spiritualista, blagiana sa zicem, din aceasta criza (Blaga e ironizat in Dialogii drept „un cult si cel mai mare filosof roman”), ci una care neaga tot, si mai intii pe sine.
Luxul eruditiei, gustul paradoxului
In mod indirect, scrierea lui Emil Ivanescu reflecta mediul din care ea a iesit: acela al tinerilor bucuresteni din vremea razboiului, studenti cu masive lecturi literare si filosofice, melomani veritabili, frantuziti pina-n maduva oaselor (unele calcuri sintactice, ca si destule barbarisme se gasesc in toate scrierile lui E.I., de la teatru la jurnal si corespondenta), vietuind in mod estetic si adincind esteticul pina la decadenta. Realitatea lor este aceea a operelor lui Gide, Chopin, Wilde, Eliade, Swinburne, Weininger, Rilke, Schumann, Cioran, Ibsen, Valery, Rimbaud, Dostoievski, Stravinski, Poe. Cultura acestor personaje este una foarte vasta, iar luxul eruditiei este adesea pus in valoare, pentru ca in felul acesta optiunile lor existentiale sa isi probeze consistenta. Astfel, despre actiunea tabloului dramatic Dialogii psihopatului aflam ca „se petrece in timpul interior – bergsonian –, in limitele unui spatiu just inferat”, personaje fiind nu niste tineri bucuresteni, ci ipostazele alegorice ale unor umori atit de personale, incit autorul le numeste „al doilea eu” al sau, „pe rind idealist sau cinic uneori, alteori sentimental sau pedant”. In nesfirsitele discutii dintre aceste ipostaze ale eului auctorial se realizeaza operatia prezentarii fiecareia dintre voci: poetul si indragostita, cinicul si eruditul sec, snobul prost si insul sensibil, precum si un foarte tacut personaj Emil (!), care sufera de prostratie si tuberculoza. Desi conversatia lor e foarte animata, ea se rezuma la enuntarea de paradoxuri care definesc, pe rind, gindirea fiecarui participant.
Ivanescu este un aforist sclipitor, asa cum nu au mai aparut dupa razboiul mondial. „Dialogiile” sale sint insiruiri de adevaruri cinice, de ironii taioase, ilustrind un mod de a gindi prin excelenta original, pentru care „nenorocirea cea mare e chiar asta: probabil ca moartea nu rezolva nimic”. Ironia este partea cistigatoare a stilului ivanescian, pentru ca se potriveste bine emfazei neologice a autorului si aerului sau plictisit de prea multa eruditie. Finalul tabloului dramatic inseamna si divortul creatorului de opera sa: „Daca pina acum eram convins, destul de plictisit, de cele ce-am scris, de acum inainte ma desolidarizez cu intraductibila – altora – ironie de aceasta intreaga ideatie /…/ caci oricine stie ca, daca noul-nascut e amuzant la inceput, mai tirziu, cind capata burta si opinci, devine odios”.
Un al doilea tablou dramatic, Artistul si moartea, e mai spectaculos decit primul, dar mai neconvingator estetic, consumindu-se in alternanta walpurgica a vocilor de inspiratie livresca: „subconstientul”, „inconstientul”, „Al. Dumas Pere”, „Alfred de Musset”, fata dintr-un portret etc. Baletul de replici vine sa acorde mai multa pregnanta dialogului principal, acela dintre artist si personajul „Moartea”, dialog filosofic despre ridicol si despre iubire, despre arta si spirit, care se sfirseste intr-un mod contrariant, printr-un triumf faustic al frumusetii asupra mortii („Lumina. Alba. Orbitoare. Muzica sferelor. Tertine dantesti turnate in versuri de bronz”), surprinzator pentru gindirea, altfel atit de neconventionala, a acestui autor.
Simbolul unei generatii
Foarte interesante sint jurnalele lui Emil Ivanescu, unul in franceza, celelalte in romana, toate continind o proza „elevata”, pe alocuri lirica. Unele sint notite de indragostit, consemnind pasiunea deznadajduita pentru Galia Henegariu in imagini arboroase, de o gratie aparte: „Imi contemplam gindul, inconstient, fara sa iau parte la el, miscindu-se misterios printre lespezile lichide ale mintii, cu rare, neasteptate efluvii de agitatie, ca o alga mare, intunecata, in clopotnita de umbra a craniului”. Unele note de lectura, citeva, putine, impresii despre muzica sau literatura – caci altul este scopul acestui „jurnal wertherian autentic”, cum ii spune insusi autorul intr-un loc. Cititorul ar putea fi frapat de tonalitatea pre-ivanesciana (de asta data e vorba de poetul Mircea Ivanescu) a unor pasaje: „Asa fiind ar trebui sa cerem iertare, ei intii, si tuturor apoi, pentru indrazneala de a o lua ca subiect al jurnalului acestuia – naiv si de hibride elucubratii cvasiliterare”. Tot aici, retine atentia o ingenioasa caracterizare a „generatiei pierdute” a razboiului, o generatie suferind din cauza lipsei de timp, dar si de o lipsa de vitalitate, al carei simbol al putea fi ciudatul tinar hipercultivat si sinucigas Emil Ivanescu: „Nu e numai drama mea. E drama unei generatii si nu de «inadaptabili», ci de «susceptibili». /…/ Retraim alaturi mitul infantil al izolarii lui Crusoe pe insula cu minuni de psihologie ecuatoriala. Numai ca astazi avem ochiul mai experimentat, mai lucid. Farmecul exoticului a pierit. Toate s-au vestejit in jur si Vineri, umbra-ne domestica, s-a inecat pe cind se ducea sa aduca apa sau a fost asasinat de pirati. Sintem iarasi, dezolant de iremediabil singuri”.
Cele citeva proze adunate in editia Ralucai Duna sint foarte diverse stilistic, probabil niste simple exercitii. Al doilea erou al mantalei este o scriere inteligenta, fantezista, despre nebunie si simularea ei. Fata morgana este o nuvela-divagatie, practic o continuare (si pe portiuni o reluare) a jurnalului. Celelalte doua sint incercari hranite din biografia proprie, fara prea mari pretentii. Un interes aparte prezinta scrisorile catre Galia Henegariu, citeva dintre ele in franceza, document uman si proba superlativa de stil „indragostit”.
Scrierile lui Emil Ivanescu nu reprezinta decit proiectul unei opere. In cea mai consistenta parte a lor se contureaza valoarea de simptom pe care ele si-o recunosc, de altfel, nemijlocit. Simptom nu doar al unei individualitati iesite din tipare, frizind genialitatea, expunindu-si cu naturalete o eruditie paralizanta, nu doar al unei psihologii aparte, care incearca sa isi dovedeasca taria tocmai prin gestul autoanularii, ci, mai mult, simptomul unei generatii de criza, o generatie care, pe fundalul unui cataclism mondial, fandeaza gratios pe marginea neantului. Sa fie vorba de iresponsabilitate? Sau, dimpotriva, de „spaima de istorie” care ia forme paroxistice, convertindu-se intr-un estetism sugrumat, intr-un elan pur inainte de aruncarea in gol? Oricum ar fi, este o generatie de exceptie in care, datorita acestei editii, se inscrie si ciudatul personaj genial care a fost Emil Ivanescu.
Emil Ivanescu, Artistul si moartea, scrieri, editie si postfata de Raluca Duna, prezentari de Matei Calinescu, Alexandru George si Alexandru Vona, Institutul Cultural Roman, Bucuresti, 2006