"Lumea intreaga e datoare sa ma intretina." – WALT DISNEY (Greierele si furnica)
Partea I
1.
S-ar fi putut crede ca-si asteapta iubitul. De trei sferturi de ora statea pe acelasi taburet inalt, cu spatele pe jumatate intors spre tejghea, cu ochii pe usa batanta. In spatele ei, sendvisuri cu jambon se ingramadeau sub un clopot de sticla si samovarele abureau usor. De cite ori se deschidea usa, incaperea era inecata de fumul locomotivelor – o atingere ca de nisip pe piele, un gust de metal in gura.
— Inca un gin.
Era al treilea. Naiba sa-l ea, gindi ea cu tandrete, mi-e foame. Il bau dintr-o singura inghititura, cum facea cu snapsurile: skil, skil, numai ca n-avea cui sa-i ureze skil. Barbatul cu melon puse un picior pe bara de alama, isi propti un cot in tejghea, bau din bitterul sau, vorbi, mai bau din bitter, isi sterse mustata, mai vorbi – si in tot acest timp nu-si lua ochii de la ea.
Ea privi afara, dincolo de geamul prafuit al usii, in intunericul zgomotos. Sareau scintei si se stingeau in aerul greu si statut, scintei de la locomotive, scintei de la tigari, scintei de la carucioarele pentru bagaje ale caror roti se frecau de asfalt. O femeie batrina si obosita impinse usa si privi inauntru; cauta pe cineva care nu se afla acolo.
Se dadu jos de pe taburet; barbatul cu melon o urmari cu privirea, chelneritele se oprira din stersul paharelor, urmarind-o si ele. Gindurile lor bateau toba pe spinarea ei: „Gata, renunta? Si el cum o fi aratind? A lasat-o cu ochii in soare?”. Ramase in pragul usii, lasindu-i sa gindeasca ce voiau: tacerea profunda a concentrarii lor o amuza. Se uita la sinele albastre si goale din fata ei, apoi in lungul cheiului, la lumini si la chioscurile de ziare; in sfirsit, apoi se intoarse la taburetul ei, simtind cum gindurile lor se pleosteau printre vaporii ce se ridicau din samovare; chelneritele stergeau pahare, barbatul cu melon isi bea bitterul.
— Cind nu ploua, pica. Uite, de exemplu ciorapii de matase…
— Inca un gin.
Dar lasa paharul pe tejghea, dupa ce de data asta abia il atinsese cu buzele, si cu gesturi precipitate incepu sa se machieze, ca si cum aceasta ar fi fost o sarcina importanta de care uitase de atita emotie. Dar acum, cind era profund convinsa ca el nu va mai veni, avea la dispozitie o ora de singuratate in care sa-si aminteasca de toate lucrurile pe care le neglijase: gura, nas, obraji, sprincene.
— Oh, fir-ar sa fie! spuse ea.
Creionul se rupse si, cu virful piciorului, femeia intemnita capatul de carbune in podea.
— Fir-ar sa fie! spuse ea, durind-o fix in cot de faptul ca iarasi o impresura curiozitatea, straina si neprietenoasa.
Era ca si cind ar fi spart o oglinda: ce ghinion, cita neindeminare. Aproape ca-si pierduse toata increderea. Se intreba daca si-ar recunoaste fratele in cazul in care acesta ar veni pina la urma.
Dar il recunoscu imediat dupa cicatricea mica de sub ochiul sting, dupa fata rotunda care intotdeauna arata ca si cind adineaori si-ar fi pierdut prospetimea, ca a unui copil obosit, dupa bonomia aceea care nu putea sa-i inspire incredere nici macar unui strain.
— Kate, spuse el, spasit din cap pina in picioare, imi pare rau ca am intirziat. N-a fost vina mea. Chestia e ca…
Si imediat se posomori, obisnuit sa nu fie crezut. Si de ce – se intreba ea in timp ce-l saruta si-i punea mina pe spate ca sa se convinga ca e acolo, ca intr-adevar venise, ca erau impreuna – de ce l-ar crede cineva? Nu poate sa deschida gura fara sa minta.
— Bei tu ginul asta?
Se uita la el cum bea incet, constienta de propriul ei creier inregistrind fidel nervozitatea lui.
— Nu te-ai schimbat.
— Tu, da. Esti mai draguta ca oricind, Kate. Prosperitatea iti prinde bine, spuse el, iar ea isi zise: Farmecul. Farmecul. Ah, farmecul asta al tau facil, naiba sa-l ia.
Il privi mai atent, examinindu-i hainele in cautarea vreunui semn ca, pentru el, anii ce trecusera ar fi fost mai putin prosperi. Dar intotdeauna avea un costum bun de rezerva. Inalt, lat in umeri, zvelt in talie si usor demodat, cu cicatricea lui sub ochi, era tinta tuturor chelneritelor din bar.
— Un bitter, va rog.
Si o chelnerita se precipita la bar ca sa-l serveasca, iar Kate vazu flama sarmului declansindu-se automat in ochii lui.
— Unde mincam? Unde-ti sint bagajele?
El se desprinse prudent de tejghea si cu o mina isi strinse nodul de la cravata in culorile unei scoli de elita.
— Chestia e ca… zise el.
— Nu vii cu mine, spuse ea cu o siguranta deznadajduita.
Un moment, se mira singura de profunzimea propriei dezamagiri, caci locul lui era acolo, cu valatucii de fum de dincolo de usa, cu berea trezita, cu „Guinness inseamna sanatate” si „Incearca un Worthington”; avea alura tupeista si veselia gaunoasa ale unei reclame.
— De unde ai stiut?
— Oh, intotdeauna stiu.
Spunea adevarul, intotdeauna stia; era sora lui, cu o jumatate de ora mai mare; i-o luase inainte cu atitica, se gindea ea uneori cu rusine, ajungind prima la virtutile masculine ale soliditatii si eficientei si lasindu-l cu lucrul acela de care femeile au, in general, mai multa nevoie – sarmul.
— Deci n-or sa-ti dea slujba de la Stockholm?
El ii surise radios; isi tinea ambele miini pe minerul umbrelei (iar ea observa ca manusile se cereau date la curatat), se lasase pe spate rezemindu-se de tejghea si ii suridea radios. „Felicita-ma”, parea el sa spuna, si ochii lui plini de umor, prietenosi si lunecosi treceau peste ea ca farurile unei masini cumparate la mina a doua si apoi vopsite si lustruite ca sa amageasca. Ar fi putut convinge pe oricine, cu exceptia ei, ca o data in viata lui facuse ceva intelept pina peste poate.
— Mi-am dat demisia.
Dar ea auzise prea des povestea asta, rasunind an de an in urechile tatalui lor, ca un rapait fatal de tobe care ii grabise moartea. Nu mai putea sa raspunda la telefon fara sa nu-l apuce nelinistea – „Mi-am dat demisia”, „Mi-am dat demisia”, spus cu mindrie ca si cum ar fi fost un lucru de lauda; si apoi telegramele din Orient, deschise cu miini tremurinde. De la Shanghai „Mi-am dat demisia”, de la Bangkok „Mi-am dat demisia”, de la Aden „Mi-am dat demisia”, venind pe nesimtite, dar implacabil, tot mai aproape si mai aproape. Tatal lor crezuse pina la capat in adevarul acelor telegrame care, chiar daca erau adresate membrilor familiei, erau semnate, usor pompos, cu numele intreg – „Anthony Farrant”.
Dar Kate stiuse intotdeauna prea multe; pentru ea, aceste mesaje voiau sa spuna: „Concediat. Am fost concediat. Concediat”.
— Hai sa iesim, zise ea.
Ar fi fost nedrept din partea ei sa-l umileasca in fata chelneritelor. Din nou deveni constienta de tacerea profunda si atenta, de privirile ce le urmareau plecarea. La capatul peronului incepu sa-l interogheze:
— Citi bani ai?
— Nici un sfant, raspunse el.
— Dar trebuie sa ai macar salariul pe o saptamina. Doar le-ai dat preaviz.
— Ca sa spun cinstit, zise el, pozind pe fundalul metalic, invaluit in fum, rezemat de un fanal verde ce semnaliza expresul de Coasta de Est, mi-am dat demisia pe loc. Zau, era o chestiune de onoare. Tu n-ai putea sa intelegi.
— Poate ca nu.
— In plus, proprietareasa mea o sa ma tina pe credit pina intru din nou in bani.
— Si cit o sa dureze pina atunci?
— Oh, intr-o saptamina pun eu laba pe ceva.
Curajul lui ar fi fost admirabil daca n-ar fi fost atit de ineficace. Intotdeauna fusese convins ca banii or sa apara de undeva si intotdeauna apareau: o cunostinta din scoala ii observa cravata pe strada, il oprea si-i dadea o slujba; le vindea aspiratoare propriilor rude; era in stare sa-i vinda un lingou de aur unui australian in plina strada; si pentru cazurile extrem de grave exista tatal lui.
— Uiti ca tata e mort.
— Ce vrei sa spui? N-am de gind sa tapez pe nimeni.
Credea cu toata sinceritatea ca nu „tapase” niciodata pe nimeni. Sigur, imprumutase; probabil ca totalul datoriilor lui la rude batea deja mia; dar ele ramineau datorii, nu cadouri, datorii urmind a fi platite intr-o buna zi, cind una dintre combinatiile lui va da rezultate. Asteptind sa treaca expresul si ferindu-si fata de fum, Kate isi aminti de citeva combinatii de-ale lui: planul lui de a cumpara romane vechi din fondurile bibliotecilor pentru a le revinde la sate, marea lui idee cu ambalatul (un magazin care ti-ar ambala si ti-ar trimite coletele de Craciun la tariful de doi pence pe colet), inventia lui pentru incalzitul miinilor (o tija de carbune incins introdusa in minerul umbrelei). Intotdeauna sunasera plauzibil atunci cind le descria el; n-aveau hibe evidente – numai una, fatala: simplul fapt ca era si el implicat.
„Nu-mi mai lipseste decit capitalul necesar”, explica el, cu un entuziasm nicicind stirbit de certitudinea ca nimeni nu i-ar incredinta vreodata mai mult de cinci lire. Dupa care se arunca in ele fara capital; musafiri ciudati incepeau sa-si faca aparitia in weekenduri, barbati mai in virsta decit el, cu insemnele aceleiasi scoli pe cravata si cu acelasi aer de entuziasm viguros, numai ca al lor era mult mai putin proaspat. Apoi afacerea se lichida si, spre stupefactia generala, din lungile si complicatele dosare de contabilitate reiesea ca nu pierduse mai multi bani decit imprumutase. „Daca as fi avut un capital serios…”, explica el, dar nu invinovatea pe nimeni si nimeni nu-si primea banii inapoi. Isi marise datoriile, dar nu „tapase”.
Fata lui, gindi ea, e stupefiant de tinara pentru treizeci si trei de ani; e putin sleita, dar numai asa, ca dupa o zi de iarna; nu e mai matura decit pe vremea cind era scolar. Si acum ai putea zice ca e un scolar care vine de la un meci cam lung, jucat in frig. Infatisarea lui o irita, pentru ca un barbat trebuie sa se maturizeze, dar pina sa apuce sa deschida gura si sa-i spuna ce credea, i se trezi din nou tandretea pentru aceasta inocenta absurda. Caci el era complet pierdut, fara sorti de izbinda in acea lume a afacerilor pe care ea o cunostea atit de bine, care era si a ei: intr-o lume de barbati vicleni, el venea cu viclenii de copil; era necinstit, dar nu destul de necinstit. Iar ea era constienta – dat fiind faptul ca de mai bine de treizeci de ani ii impartasea gindurile, ii simtea temerile zvicnind in propriul ei corp – era constienta de scrupulele lui imprevizibile. Existau lucruri pe care nu le-ar fi facut. Aceasta, isi spuse ea, era uimitoarea diferenta dintre ei.
— Asculta, ii zise. Nu pot sa te las aici fara bani. O sa vii cu mine. Erik o sa-ti dea o slujba.
— Nu vorbesc limba. Si, oricum – se apleca spre ea, lasindu-se cu toata greutatea pe umbrela si zimbind cu atita detasare de parca ar fi avut o mie de lire in banca – nu-mi plac strainii.
— Dragul meu, raspunse ea iritata, ai ramas in urma. Nu exista straini intr-o afacere ca a lui Krogh; acolo sintem internationalisti cu totii, n-avem tara. Nu sintem o firmulita prafuita din City1, mostenita din tata in fiu de 200 de ani incoace.
Existau momente cind el parea sa aiba aceleasi intuitii ca ea, sa prinda fulgerator sensul ascuns si taios al cuvintelor ei.
— Dar, draga, poate ca aici mi-e locul. Si eu sint prafuit, declara el, stind in fata ei cu urbanitatea lui incerta, cu zimbetul lui nesigur, in costumul lui bun, in singurul lui costum bun. Si, pe linga asta, n-am nici un fel de referinte.
— Spuneai ca ti-ai dat demisia.
— Ei bine, n-a fost chiar asa.
— Ca si cum n-as fi stiut deja.
Se dadura la o parte ca sa faca loc unui carucior cu bagaje.
— Mi-e al naibii de foame, spuse el. Poti sa ma imprumuti cu cinci silingi?
— O sa vii cu mine, repeta ea. Erik o sa-ti dea o slujba. Ai pasaportul la tine?
— E la mine in hruba.
— Ne ducem si-l luam.
Luminile unui tren care tocmai intra in gara cazura pe fata lui si ea putu sa-i observe – cu o tandrete aspra, hotarita – sovaiala si frica. De-ar fi avut macar cinci silingi in buzunar, ar fi refuzat-o. Caci avusese dreptate atunci cind spusese ca si el e prafuit: ochii lui erau incercanati de funinginea Londrei, era la el acasa in virtejul asta de abur si fum, stind la mese acoperite cu placi de marmura, palavragind in fata dozatorului de bere, era la el acasa in hotelurile care ofereau camere pentru o singura noapte, in birourile amenajate in subsoluri, jovial printre micile valuri ale afacerilor suspecte si efemere, printre speculantii cu actiuni. Si se gindi: daca nu l-as fi cunoscut pe Erik, as fi fost si eu la fel de prafuita. Apoi spuse:
— Hai sa gasim un taxi.
Se uita fascinat pe geamul taxiului la magazinele de biciclete de pe Euston Road; in lumina electrica din spatele claxoanelor, din spatele spitelor si al bidoanelor cu solutie de cauciuc, licarea toamna si-i ceda treptat locul iernii,
pe masura ce luminile se stingeau si bicicletele erau puse bine pentru noapte.
— Oh, ofta el. Nu e frumos?
AUTORUL
Graham Greene a studiat la Balliol College, Oxford. Primul sau roman, Omul dinauntru, apare in 1929, dar succesul si prestigiul vin odata cu a patra carte publicata, Expresul de Stambul. Printre cele mai cunoscute romane ale lui Greene inspirate din experienta sa ca functionar la Foreign Office se numara faimosul Omul nostru din Havana (1958) si nu mai putin cunoscutul Americanul linistit (1955). Dintre volumele aparute la Editura Polirom, amintim: Comediantii (2003); La drum cu matusa-mea (2003); Sfirsitul unei iubiri (2003); Consulul onorific (2004); Factorul uman (2005); Omul nostru din Havana (2005); Brighton Rock (2006); Ministerul groazei (2006).
CARTEA
» Anthony Farrant a lucrat peste tot in lume si, de fiecare data cind gasea o noua slujba, evenimentele luau aceeasi turnura, de parca ar fi profitat de ocazie ca sa depaseasca limitele bunului-simt, laudindu-se, mintind si inselind. Cind ajungea din nou somer, destul de rapid, nu-i raminea decit sa recurga la imprumuturi pentru a supravietui. Dar viata isi urma cursul, iar Anthony nu se putea plinge ca se descurca prea greu. La un moment dat insa, sora lui geamana, Kate, care il adora, ii gaseste o slujba, incercind sa-l convinga sa se stabileasca undeva. Este vorba despre un post de bodyguard, iar noul lui sef, Krogh, un bancher suedez, foarte influent si megaloman, este totodata seful si iubitul lui Kate. Toate bune si frumoase pina cind ordinele date de Krogh insulta decenta innascuta a lui Anthony. Indignat si fara sa anticipeze consecintele grave ale faptelor sale, acesta ajunge sa-i dezvaluie, neoficial, o serie de informatii unui jurnalist de mina a doua, Minty, care este, asemenea lui, o victima a vietii…