Visul sau este acela de a picta o sarbatoare fara pistoale, un schimb de focuri in care nimeni sa nu fie impuscat, o arma cu luneta fara lunetist, o rana fara singe, un „ciocan fara secera”, soldati dezarmati si soldati adormiti, soldati care nu mai vor sa mai danseze in hora mortii din Bosnia. Si in Mizeria, copilaria, care sta mai mult sub semnul suferintei si al razboiului, este evocata adesea cu nostalgie.
Mizeria este un roman in mare parte autobiografic, o lectie de (anti)pedagogie. Batrinul K., caruia razboiul i-a confiscat viata, incearca sa-si educe fiul dupa un model pedagogic invechit, convins fiind ca educatia (ca si dresajul, de altfel) are la baza doar doua lucruri: recompensa si pedeapsa. Sint eliminate din start dialogul, care este inlocuit de violenta. Tatal nu poate fi acceptat realmente ca tata, ca figura constructiva, fiindca tatal reprezinta de fapt autoritatea demoniaca, tiranul, persecutorul, pentru care biciul are rolul principal in educatia fiului. Acest lucru ne trimite cu gindul la Kafka si la celebra Scrisoare catre tata, unde fiul ii scrie tatalui: „as fi fost fericit sa te fi avut prieten, sef, unchi, bunic, socru chiar. Dar ca tata, erai mult prea puternic pentru mine…”. Batrinul K. nu face decit sa-si indeparteze fiul, care viseaza acum doar un razboi in care sa lupte impotriva tatalui si sa-l ucida.
Mizeria este un altfel de roman despre educatie, diferit de cel al lui Jean-Jacques Rousseau.
Traducere, prefata si note de
Constantin Geambasu, colectia
„Biblioteca Polirom”, Editura Polirom,
2008, 19.95 lei