E cunoscută reacția lui Eliade, confruntat cu anvergura zdrobitoare a producției științifice a lui Nicolae Iorga: „Ca să scrii mult, trebuie să citești puțin“ (Cetind pe Iorga. Lecturile, în „Cuvântul“ din aprilie 1927). Fiind vorba de Eliade, e greu să dai deoparte această observație zicând că ea n-ar arăta decât teribilismul sau superbia iconoclastă a unui tânăr de 20 de ani. Argumentul lui din articol are de altfel azi, un secol mai târziu, o rezonanță stranie: documentarea este, prin natura ei, infinită.
Te documentezi ca să te pronunți în deplină cunoștință de cauză asupra unei probleme, dar cu cât citești mai mult, cu atât, evident, se deschid alte fronturi de lucru. (În jargonul postmodernității asta s-ar traduce: fiecare link duce la alte zece linkuri…) Soluția – vorba vine – era simplă, dar nu putea intra în vederile lui Eliade: ca totul să-ți fie clar trebuie să nu citești, despre nici un subiect, mai mult de o carte, sau, mai bine, un articol, sau doar rezumatul lui.
Criticile aduse lui Iorga în „Cuvântul“ sunt dure. Pe de-o parte, istoricul „a cetit prefața, primele și ultimele rânduri ale fiecărui capitol“ și vorbește despre „cărți pe care nu le-a cetit până la capăt“, doar „câteva pagini alese la întâmplare“. Pe de alta, caracterul aluvionar și nesistematic al operei lui și lipsa de organ pentru filosofie a autorului exclud o viziune unitară a istoriei universale. Într-un articol anterior (Cetind pe Iorga: Impulsul poligrafic, în „Cuvântul“ din martie 1927), Eliade punea sub semnul întrebării însăși natura erudiției lui Nicolae Iorga, autor al multor cărți care nu sunt decât o „revărsare, pitorească, e drept, de fișe“, în loc să fie, fundamental, „pretexte de a afirma valori“. Tânărul publicist ar vrea, de fapt, nu un Iorga, ci un Leibniz, exemplul ideal pentru el de îmbinare a apetenței pentru cunoașterea pătimașă, haotică (am explicitat astfel ceea ce Eliade numește „poligrafie hermetică“) și pentru enciclopedismul sistematic („poligrafie artistotelică“). Un alt text al său, din noiembrie 1926 (Noi și Nicolae Iorga, tot în „Cuvântul“) sugerează că ruptura dintre ei ar putea fi de natură ideologică. Acolo Iorga e înfățișat drept „un istoric excelent care s-a compromis intrând în luptele politice“. Iorga s-ar fi făcut deci și el vinovat de acea trahison des clercs (care avea să fie teoretizată în Franța în chiar anul următor) și care, treptat, va pune un bemol și admirației intelectuale pe care i-o purta Eliade.
Această admirație deborda în articolul publicat de Eliade licean în „Vlăstarul“ (februarie 1925). Acolo, simpla idee de a critica ceva la Iorga – fie și îndreptățit – i se pare o impietate. „E un munte: și se cade să vedem dintr-însul numai văgăunile?“. (Curios că o metaforă montană/ minieră va folosi el și în recenzia la primul volum al lui Iorga din Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, în care „cercetezi tone de minereu ca să te alegi cu câțiva bulgări de aur“.) S-ar fi putut crede că articolul ditirambic din „Vlăstarul“ – unde spunea: „[o] civilizație: iată cine e Iorga“ – avea să fie pe placul marelui istoric, dar, cum a observat cineva, în scurta perioadă (1925-1926) în care acesta a venit la conducerea revistei „Universul literar“, ușile i s-au închis acolo lui Eliade. Să i se fi părut stânjenitoare lui Iorga înflăcărarea cuiva perceput ca atât de inchoate, atât de sub nivelul lui, încât n-ar fi trebuit să deschidă gura nici ca să-l laude?
Admirația era totuși întreagă în vremea articolelor din „Cuvântul“, dacă ne luăm după pasajele reparatorii din amintirile lui Eliade. Ne spune acolo că îl criticase în 1926 pe Nicolae Iorga „cu perfectă bună-credință“, doar ca să poată mai apoi sublinia originalitatea concepției lui istorice „de un profetism cultural fără pereche în acest secol“. Și că atunci când îl acuza că doar frunzărește, de fapt îl lăuda, pentru că frunzăritul e „firesc pentru un savant de o prodigioasă cultură“…
Interesant e că, în decembrie 1934, Eliade își exprimă într-un articol din „Criterion“ dezolarea că Iorga continuă să fie atacat sau calomniat, și comentează fals elegiac: „Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să-ți poți convinge semenii că ai făcut într-adevăr ceva. Și că ar fi o infamie să fii atacat“. Propriile sale texte critice, inclusiv recenzia caustică din 1926, deja amintită, la care voi reveni în detaliu săptămâna viitoare, au, se-nțelege un statut special. Căci cei care iubesc – cam așa argumentează Eliade – pot să critice oricât doresc.