„Mulțumesc Zeului că m-a făcut grec, nu barbar; bărbat, nu femeie…“
În pofida faptului că ei au născocit democrația și-au pus bazele civilizației europene, anticii elini care înălțau neobișnuitul imn de slavă ar fi azi condamnați de activiștii corecți politic. Cât despre combatantele grupate în mișcarea woke, nici nu e cazul să le amintesc, necum să le contrazic: dau bir cu fugiții!
Incipitul epatant se vrea un fel de justificare că, nefiind eu „critic muzical“ sau „realizator de emisiuni“ agățat de noutăți precum moluștele de carena unei corăbii, îmi permit să ratez apariții remarcabile din zona rockeristică, ba chiar să amân nepermis întâlnirea cu valorile stridente. Luxul acesta nu-mi scuză nenumăratele deficiențe, nici nu se substituie obligației de a fi cinstit cu eventualul cititor. Nădăjduiesc, simplu, ca textul meu să incite la ascultarea vreunui disc, iar verdictul asupră-i să aparțină celui care citește semnalul din această pagină – o manifestare a plăcerii, nu judecată de valoare, chestie la care nu mă pricep.
Circumstanțele m-au condus și la cazul de față, al chitaristului Jack White. Recunosc detașat, dar cu strângere de inimă, că – deși i-am adulmecat valoarea încă de la primul disc White Stripes (1999), și i-am cedat la videoclipul Seven Army Nation – nu m-am apropiat cu nici o referință sau trimitere conjuncturală de personalitatea lui. Jack White este, indiscutabil, un mare artist rock: multi-instrumentist, compozitor, vocalist, producător, show-man. Cum să-l neglijez? Subconștientul îmi dicta, fără nerușinare, că mai pot să amân un banal elogiu, fiindcă e și inutil, și superfluu.
Și ce să înțeleg eu din eforturile lui Jack de înnoire a limbajului rockeristic? Mi-ar trebui mintea vreunui meseriaș în domeniu, traiul înăuntrul cochiliei rock, chinuiala (sau lustruiala!) grifului chitarei etc. N-am avut nevoie de asemenea calificări și abilități să receptez ca memorabilă versiunea de pe acel album White Stripes a piesei lui Bob Dylan, One More Cup of Coffe. La o eventuală cântărire n-aș putea să spun care din două – originalul sau varianta – este mai bună! Pentru că ambele transmit o tensiune emoțională ce mă scoate din mine în egală măsură – numai că în direcții diferite!
Apoi, iubitorul de blues care se agită în ficatul meu este încântat până la deplina lichefiere de finalul piesei Cannon, tot pe albumul de referință: câteva fraze din tradiționalul imn John The Revelator, care îl amintesc izbitor pe Son House. Unde ești tu, bătrâne predicator al bluesului, să vezi cum acest copil teribil din Detroit, născut în 1975 (la un an după ce tu te retrăgeai în detestatul oraș, unde urma să mori de cancer la gât), ți-a preluat stilul, mesajul și durerea, le-a reform(ul)at și le duce mai departe! Și el cântă de parcă și-ar smulge muzica din sine, cu plămâni, coarde vocale, limbă, dinți și cavitate bucală cu tot!…
Mi-e greu să scriu lejer despre un chitarist care folosește instrumentul ca pe-o armă, notele muzicale ca pe niște gloanțe și cuvintele ca măști ale eului său chinuit. Al zecelea copil din familia Gillis, John Anthony și-a luat numele White când a înființat trupa White Stripes, cu baterista Meg White, cu care a fost căsătorit și de care a divorțat, păstrând însă legătura de scenă, spectacol și dormitor – și proclamându-se frate-soră!
Sugestia incestuoasă era o mișcare de PR, dar și tendință psycho, de artist cu manifestări frenetice, la limita dintre un punker educat și-un bluesman isteric. Ascultând și reascultând Fear of the Dawn (2022, Third Man Records), noul său album solo, am simțit foarte acut o frică difuză.
Refuz gândul că e provocată de un psihopat. Iar dacă spun că-mi place, voi fi considerat și eu la fel?