În primele două luni de armată am avut un coleg, născut pe lângă Slatina, absolvent al Liceului de Muzică din Pitești. Era specializat la instrumentul trombon, pe care îl stăpânea într-o măsură necunoscută mie, fiindcă nu l-am auzit niciodată cântând.
Nu pot uita stupoarea gradaților și a subofițerilor mai puțin instruiți, când îl auzeau declinându-și profesia: trombonist! În fapt, el și alți vreo cinci ori șase instrumentiști de muzică simfonică fuseseră încorporați pentru ansamblul de estradă al Marinei Militare, intitulat parcă Albatros. Ne-am împrietenit iute, deoarece găseam destule subiecte comune să dezbatem. Destinul ne-a despărțit la începutul lui 1977 și nu ne-am mai văzut vreodată. Îmi amintesc de el, însă, de fiecare dată când ascult un solo de trombon sau văd la televizor vreun interpret acționând cu dexteritate mânerul culisei telescopice, responsabilă cu acel sunet glissando ce poate să te înnebunească, dacă e scos pe tonuri malefice. Sau să te urce la înălțimi nebănuite de plăcere (chiar senzuală, în companie potrivită), dacă muzicianul are mintea și inima lui Troy Andrews, a.k.a. Trombone Shorty.
Nu știu prea mulți soliști care să iasă în evidență ori să fie lideri de trupă, mânuind instrumentul acesta oarecum ciudat, socotit mai degrabă de umplutură. Într-o vreme era cunoscut Chris Barber, jazzman cu predilecție spre blues, care a fost alături de John Mayall în tinerețe. N-a rupt gura publicului, cum se zice, deși a condus o formație cu destule reușite. Pesemne că sonoritatea specială a instrumentului în cauză solicită mai mult decât simplul interes. E cert că fără talentul cu totul aparte (aș îndrăzni să spun chiar ieșit din comun) al interpretului, trombonul rămâne acolo, în tripleta suflătorilor de acompaniament, pe fundal sau pe lateral. Și dacă asta se întâmplă în jazz și blues, e ușor de înțeles de ce o trupă obișnuită de pop-rock nu se vede scoasă în evidență de-un… marginal.
Troy Andrews provine dintr-o familie tradițională de muzicieni „din tată-n fiu“, crescută în creuzetul fabulos și inepuizabil numit New Orleans. Șapte frați înseamnă aproape o orchestră și-o competiție. Vrăjitor înnăscut, micul Troy se impune suflând incredibil de energic în ambușura instrumentului cu lungime ce-i depășea înălțimea. Amănuntul ăsta i-a dat și numele de scenă: Trombone Shorty. La 4 ani, Troy deja cânta alături de veteranul Bo Diddley; la 6, conducea propria trupă de alămuri; la 9, i-a fost împușcat mortal fratele, Darnell (traumă încă nevindecată); la 13, era în turneu cu Lenny Kravitz (care va cânta ulterior la bas pe un disc al lui Troy); la 16, debuta discografic; la 17, înregistra cu Lionel Ferbos, cel mai bătrân trompetist din oraș, 90 de ani. Remarcat și apreciat pentru feeling-ul deosebit – ca și pentru instrumentul folosit solo –, Troy este invitat de nume celebre să le coloreze piesele. La rându-i, beneficiază de invitați de marcă, Jeff Beck fiind unul. Acestuia îi datorez și eu descoperirea lui Trombone Shorty: când am văzut numele chitaristului pe discul din 2011, For True, l-am săltat imediat.
Artistul care încântă lumea bună funk-blues-rock nu e doar un trombonist. Școlit la Centrul pentru Artele Creative din capitala Louisianei, Troy e o adevărată enciclopedie a muzicii din efervescenta zonă care a dat atâția compozitori și interpreți remarcabili. Și este la fel de bun la trompetă, claviaturi, chitare, tobe, încât oricând poate edita discuri de unul singur, având și studio personal. N-o face, dintr-o exigentă autocunoaștere ce vine din filosofia sa de viață.
Nici pe cel mai nou album, Lifted (2022, Universal/ Blue Note), înregistrat în pandemie, nu-i singur. E cu câțiva dintre frați. Și cu mama lui în fotografie, pe copertă.
Care artist nu-și trage familia alături?