Pe la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, de nimeni anticipată, deși semnele o prevesteau, a izbucnit deodată epidemia mondială de(numită?) Modern Talking. Era o „trupă“ compusă din doi germani simpatici, unul blond, altul brunet.
Cântau – dar de ce folosesc timpul trecut? încă mai cântă! – un gen de synth-pop ușurel, extrem de melodios și vesel, chitara fiind mai degrabă instrument de coloratură decât principal. Creier era claviaturistul, însă farmecul aparițiilor live sau televizate îl dădea vocalistul, al cărui devotament pentru iubita sa era afișat prin numele agățat cu un lănțișor în chip de amuletă la piept. Ce jale pe nenumăratele lui admiratoare! După vreo două sau trei albume indigest de similare, opinia chiar și a celor mai înfocați fani suna astfel: „Iar au scos nemțoii o conservă cu muzică!“. Un produs comestibil, corect preparat, însă… Urmarea nu mai contează.
Opinii asemănătoare am auzit de la diverși ascultători, exigenți cu majoritatea trupelor longevive care editează albume în mod constant, fără să-și diversifice stilul sau să încerce niscai șmecherii compoziționale. Cum toate se bazează pe lirică, fiecare textier (poet rock sau nu) încearcă să câștige auditoriul prin povești mai mult sau mai puțin atractive, șocante, fantastice, absconse. Dar câți sunt capabili să vorbească pe înțelesul tuturor? Și câți înțeleg și stăpânesc adevărul elementar că vocea umană e tot un instrument muzical, nu goarna cutărui profet sau predicator în pustiu? M-a distrat nedumerirea lui Chris de Burgh, exprimată după ce reușitul său hit, Lady in Red, făcuse ravagii într-un concert dintr-o țară nevorbitoare de limbă engleză. Omul nu pricepea că publicul simțea melodia și orchestrația, nu asculta cuvintele unei povești banale.
Despre simț și percepție senzorială degrevată de ambalajul limbii în care sunt concepute, scrise și cântate cuvintele unei piese pop-rock e vorba în relația trupă – ascultător. Iar un exemplu foarte concludent îl oferă gruparea „teutonă“ Rammstein. Băieții au ales de la bun început să cânte în germană, asumându-și riscul de a nu pătrunde pe piața anglo-saxonă, foarte greu accesibilă artiștilor care nu folosesc engleza. Nu mai pun în balanță faptul că și după mai mult de-o jumătate de secol, limba germană e percepută ca un fel de instrument de tortură exclusiv hitlerist! Și totuși, Rammstein s-a impus global (chiar și-n Rusia!) cântând în graiul matern. Oare câți dintre auditori descifrează textele emise atât de expresiv de impunătorul vocalist Till Lindemann, fost înotător de performanță, chiar citindu-le de pe o hârtie? Eu, mărturisesc, nu. (Dar eu la germană sunt chinez!)
„Manches sollte, manches nicht
Wir sehen, doch sind wir blind
Wir werfen Schatten ohne Licht
Zeit
Bitte, bleib stehen, bleib stehen“
Am citat primele versuri ale piesei care dă titlul noului album Rammstein, Zeit (2022, Vertigo/ Capitol/ Universal). (Le găsiți traducerea.) Nu știu dacă au legătură ori sunt pandant la cândva mai cunoscuta zicere similară a lui Goethe. Ideea, însă, e foarte comună artiștilor de îndelungată carieră, ca și oamenilor îndeobște fericiți. E banală? Ba bine că nu! Ce este viața, dacă nu o porțiune de timp alocată fiecăruia, cu fapte de o crasă banalitate, fie acestea o serie nesfârșită de necazuri și dureri, fie o petrecere continuă pe plaje paradisiace? Dar ce valoare au toate astea, dacă le privești de pe ultima stea albastră vizibilă cu telescopul Hubble?
Hai să n-o dau pe filosofie abisală! Cam greu să nu ajung la așa ceva, totuși, măcar privind coperta albumului, altfel bine realizat și înregistrat. Poate că „exegeții“ de profesie au dreptate: e o altă conservă tipic germană (de unde și începutul textului meu). Eu n-am pretenția la schimbare din partea Rammsteinilor. Ar însemna să dau cu piciorul frumuseții acestei muzici.