„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Frunza, de Mihai Buzea, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
— Lui îi trimisesem documentul înainte, pe mail. Ce-i drept e drept, el nu pierduse nimic, că aflase din doc despre ce era vorba acolo încă înainte de-a pleca pe traseu.
— Și?
— Pebă… M-am gândit.
Liniște, vă rog. Nici o mișcare, nici o răsuflare, nu clipește nimeni! S-a gândit Teo.
— Nu trebuia, ești prea amabil…
— Taci dreacu’. Pebă, Nea Mihăiță, toată teoria ta cade. Ai clădit un castel de nisip, dar de fapt l-ai clădit din căcat: ai zis că faci o carte despre „A fost sau n-a fost?“ și le-o vinzi oamenilor, ca să te umpli de bani. Pensionari, elevi, studenți; așa ai zis. Doar că ți-ai făcut de lucru ca ăla care, neavând de treabă, se-apuca de cur și sărea în sus! Fetele astea s-au cărat pe sărăcie, pe nenorocire, una la mână; Rocks și cu mine am rămas aici, pe baricade, am muncit, dar am avut și noroc, două la mână! Am citit mersul și ne-am băgat unde trebuia, ea pe imo și eu pe construcții, și uite că ne-a mers bine, am făcut bani și ne place aici, plus că putem merge-n vacanțe oriunde avem chef, nu ca pe vremea lui Nea Nelu! Sau a lui Nea Nicu, apropo.
— Sau a lui Nea Ghiță, dacă tot ești așa deștept tu.
— Taci dreacu’. Și asta explică și de ce ea și cu mine susținem, singuri împotriva tuturor, că am avut o copilărie fericită în D23!
— Diana era din D7…
— Taci și-ascultă. Ne-a mers bine și am văzut anii ăia în altă perspectivă decât voi, mă! Tu crezi că eu sunt prost? Crezi c-am uitat cum stăteam la coadă la gaz – la gaz! – după iarna aia, când făcuse tata sobă de teracotă pe holul mic, între camera mea și a soră-mii? Sobă pe gaz, dar cine să cumpere gaz? Teo, cu bidonul lui de tablă, pus pe căruciorul de butelie! Crezi că am uitat cum se băgau țiganii-n față? Crezi că am uitat fiecare pumn, palmă, scuipat sau „morții mă-tii“ pe care le-am luat în anii ăia, când dădea Nea Nicu iarăși amnistie, de se umplea Berceniul de recidiviști? Crezi c-am uitat cum strigau după mama, în serile alea de beznă, când venea plângând de la troleibuz? Crezi c-am uitat tabăra PTAP? Crezi că l-am uitat pe Cocaru? Ești prost cu capul? Chiar crezi tu c-am uitat eu ceva?
— Și-atunci?
— Banii, tată, banii! Am muncit, am făcut bani, mi-a plăcut să trăiesc, mi-a plăcut să trăiesc aici, adică, unde nu e rău deloc, dacă știi unde să te uiți și dacă ai cu ce plăti. Și pe chestia asta, cum să zic, toate căcaturile alea de dinainte de Revoluție nu mai par căcaturi, ci așa, mai mult un fel de căcățișuri… Primele care îmi vin în minte nu sunt alea, când e vorba de amintiri, ci fazele de la Frunza, de la Bambilici, de la Scanbârmeci, de la Iepureasca, de la Fața Lungă, de la Lapte-Gros și de la toate! Și faptul că, cum pizda mă-sii să-i zic, că eram uniți în sărăcie! Adică, nici nu știu exact cum s-o spun pe-asta, că, oricum o spun, nu e tocmai bine… că nu știam altceva. Tu ai citit romanele lui Vasile Ernu?
— Îhî. Un bou.
— Lasă, mă, că nu de asta zic… Povestea el cum își făceau copiii jucării din orice. Din orice găseau la îndemână. Și se jucau de dracii-i luau! Iar pe urmă, când au avut jucării obișnuite, făcute-n China, nu s-au mai jucat deloc. Se pișau pe ele, mă!
— Crescuseră, băi, Teo! Ești idiot? Erau cu sexul, cu chestii fine…
— Idiot ești tu! Și nu mă enerva! Ai înțeles perfect ce vreau să spun, dar faci pe agerul cu mine, cu deplasările tale de context, de parcă ne cunoaștem de ieri!
— Argument corect. Am înțeles ce-ai vrut să spui.
— Repetă.
— Mă scuzați, domnule sublocotenent în rezervă! Sunt caporalul TR Buzea Mihai, permiteți să raportez: dumneavoastră și cu Rocks ați făcut bani în România, iar banii v-au dat o altă perspectivă asupra trecutului nostru comun!
— Mă rog, să zicem. Vezi? Mă asculți și te luminezi!
— Teoria ta pute, băi Teo, prietenește îți spun. Ce, eu n-am muncit? Soră-mea n-a muncit? OK, Diana și Ela erau prea crude când au plecat, lor nu li se aplică. Dar mie? Dar soră-mii?
— Eu vorbeam de bani.
— Păi și ce, noi pe ce-am muncit? Că doar pe bani am muncit, nu pe semințe!
— Ați muncit pe salariu, prostule.
— Vezi?
— Of, Nea Mihăiță… Greu! Problem, tată! Cum să… Eu cu tine… Greu! Măi băiatule… Salariul nu e bani. Salariile nu sunt bani.
— Da’ ce-s, nebunule?
— Salariul, Nea Mihăiță… Cum să-ți explic eu ție… Viața din salariu… Să trăiești din salariu… Omul care trăiește din salariu… nu prea trăiește, mă, băiatule!
— Aberezi.
— Deloc. Din salariu te târâi de la o zi la alta. Te abții de la orice, că altfel n-ai cum. Mănânci mâncare de-aia, te-ngrași aiurea, te-mbolnăvești, umbli pe la doctori. Bei sucuri, bei porcării, mori în chinuri la 50 de ani, elegant. Înnozi datorie de datorie, iei de ici ca să dai colea… Te cerți cu nevasta, cu copiii, cu ăi’ bătrâni, cu toată lumea. Când ai timp, deși nu ai – așa e când stai pe salariu! –, sau ești rupt și te bleojdești în televizor, sau faci ceva ce nu-ți place, dar „trebuie“!
— Ca de pildă?
— Speli mașina!
— Păi cum să n-o speli, băi apucatule? Ce om e ăla care nu-și spală mașina?
— Ăla e un om cu bani. Dă cheile cuiva și-i zice să i-o ducă la spălat. Te-ai prins?
— Aaa…
- — Omul care a făcut bani îi sparge ca să-și cumpere timp. Să trăiască, mă! SDC
CARTEA
La început de pandemie, șase prieteni plictisiți de recluziune se regăsesc în mediul online și încep să rememoreze copilăria comună de la bloc. Discutând, își dau seama că au amintiri divergente despre viața lor din ultimul deceniu comunist. Viziunile diferite asupra trecutului comun împing dialogurile spre dispute, iar de acolo nu mai este decât un pas până la certuri deschise, atenuate doar de poveștile din prezent ale celor din grup. Majoritatea au emigrat, înainte sau după căderea comunismului, în Israel, Austria, SUA, Japonia ori Suedia, aducând astfel un plus de exotism poveștilor lor. Totuși, tensiunile se acumulează, prietenii din copilărie sunt acum adulți, au crescut și s-au dezvoltat în medii diverse, iar secretele ținute mai bine de trei decenii ies la suprafață, în așteptarea marii confruntări față în față. Roman despre copilăria în comunism și emigrație, despre soarta primelor prietenii și diferențele de percepție a trecutului, Frunza scoate la iveală, cu umorul negru și sinceritatea proprii lui Mihai Buzea, teme știute, dar despre care puțini se încumetă să vorbească.
AUTORUL
MIHAI BUZEA (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele „Timpul“, „Dilema Veche“ și „Familia“. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București după 2006 (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, iar în 2022 biografia romanțată Vulcan. Lumina vine de la Asfințit.