Greu să scriu despre un disc pe care nu-l pot cumpăra, deoarece aproape toți banii disponibili sunt arvuniți necesarei operații de cataractă! Ce să fac? Profit de prietenie și-l împrumut în versiune digitală, știind încă din start că nodul frustrării va fi anevoie de înlăturat de pe șoseaua gâtului, oricât alcool aș folosi drept ajutor.
Necazul meu e un moft, un fleac față de necazurile altora, compatrioți sau com-pământeni. Suferă fiecare de ceea ce-i este dat, dacă nu cumva își provoacă durerea singur, în ciuda soartei.
Aș minți dacă m-aș preface că obiectul momentan lipsă de pe platanul pick-upului nu-mi îndreptățește sentimentul de melancolie înecat în tăria distilată a roadelor pământului. Dar și digital poți auzi ce transmite interpretul, dacă și-a pus sufletul în cântec! Asta e una dintre calitățile bluesului, indiferent că este cântat în limba maternă sau în limba lui universală, engleza: te readuce în locul unde te-ai născut, fie un oraș fără identitate bine definită, fie casa dintr-o curte uitată de Dumnezeu pe-un șleau înfundat. Să pretind că bluesul nu mă trimite la vatră? „Bluesul spune adevărul într-o lume de minciuni“, afirmă Charlie Musselwhite pe noul său disc.
Născut în Kosciusko, Mississippi, 1944, Charlie Musselwhite a beneficiat de înțelegerea părinților, de la care a moștenit înclinația muzicală, fiind ei înșiși instrumentiști amatori. De la 3 la 18 ani, Charlie a crescut și a învățat să cânte în miticul Memphis, Tennessee, într-o perioadă în care muzica blues, soul, rock și oricare alt gen senzual cucerea inimile unei populații pe cât de dornică de distracție, pe atât de închistată în prejudecăți rasiale soldate cu violențe.
De la Memphis la Chicago, pasul era firesc, iar Memphis Charlie, cum și-a zis urcând în „orașul vânturilor“, a câștigat suficientă notorietate cât să fie inclus în antologia firmei Vanguard, Chicago Blues Today!, din 1966. Apoi, odată cu albumul din 1967, Stand Back!, Musselwhite avea să intre în rândul celor puțini, negri sau albi, prin care bluesul își spunea și-și sufla durerile, grație canalelor muzicuței prevăzute cu lamele metalice: Sonny Boy Williamson, Little Walter, Big Walter Horton, Junior Wells, Paul Butterfield.
Anii următori, vreo 15, Musselwhite a umblat de-a lungul și de-a latul Americii, cântând în cele mai diferite cluburi și locuri, a înregistrat multe discuri, fie în numele său, fie invitat de alți confrați, a pierdut două neveste și, ca orice bluesman, a băut zdravăn, până când s-a căsătorit a treia oară cu Henrietta. Și, cum se întâmplă câteodată cu unii artiști, femeia aceasta s-a dovedit a-i fi îngerul cel bun, care l-a ținut în viață (în ciuda unor accidente de circulație aproape mortale) și l-a reașezat în curentul sănătos (nu mainstream) al showbizului. Dacă amintesc și că l-a convins să se lase de băutură, te pomenești că iubitorii „adevărați“ de blues îl vor considera un trădător al „sfintelor idealuri“! Fiindcă, nu-i așa, bluesul fără băutură e ca sexul fără femeie! Sau fără bărbat, vorbind dinspre femeie…
Faptul că „s-a cumințit“ i-a dat altă prestanță în lumea nesofisticată a bluesmenilor. I-a adus și premii, l-a făcut și generos: prezența pe discul din 2012 al prietenului nostru Marcian Petrescu o atestă. Obosit de drumuri, s-a stabilit acasă, în Clarksdale, aproape de ground zero al bluesului, unde și-a înființat propria firmă de editare și a înregistrat, bătrânește, câteva dintre discurile sale pline de suflet. Între ele se numără și cel mai recent, Mississippi Son (2022, Alligator Records), cu 14 piese, clasice și autobiografice, interpretate singur (chitară, voce, muzicuță) sau cu doi prieteni: Barry Bays, basist acustic, Ricky Martin, baterie. Musselwhite se confesează despre viața sa. N-am cum să-l îngân. Ascultați-l.