Dacă aș gândi precum unii „înțelepți” contemporani, probabil că titlul noului album editat de trupa engleză Foals – Life is Yours (2022, Warner) mi-ar sluji ca exemplu perfect de non-implicare așa-zis responsabilă. Fiindcă nu spune nimic, dar se presupune că spune „totul”: viața e a voastră, deci se cuvine să o prețuiți, să vă mulțumiți cu ce aveți, să vă bucurați de ce vi s-a dat sau ați câștigat pe merit etc.
De câte ori n-ați auzit variațiuni pe tema asta? În principiu, nu am de ce să contest asemenea opinii. Oamenii nu trăiesc de două ori, să învețe a-și orândui afacerile după cea mai bună rețetă, împărțind activitățile în așa fel încât să obțină maximum pe toate planurile existențiale.
Unii aleg să-și ducă zilele de azi pe mâine, indiferenți la ce se întâmplă în jur, în țară sau pe planetă, mulțumindu-se doar cu „pâinea cea de toate zilele“, uneori asumată ca destin damnat, din care nici o opinteală nu îi poate scoate către altă lumină. Alții luptă pentru cine știe ce țeluri, lipsindu-se chiar și de acea pâine minimală, devotați unei idei, unei iluzii, unui viitor improbabil. Și dacă și unii, și alții se dedau câteodată luxului distracției nocturne, n-ar mai fi ei înșiși? N-ar mai avea aceeași eficacitate?
Viața e alcătuită dintr-un lung șir de chestii minore, fără sens ori finalitate vizibilă. Asta par să spună cei trei tipi de la Foals cu noul lor disc. Precum în piesa Flutter:
Like a broken bird wing, run to make your heart sing
There’s wreckage on the ground, so I know you won’t be found anyway.
Numai că în cazul pieselor pop-rock, fie și cu pretenții limitate, vorbele și muzica se constituie într-un mesaj subliminal, de care muzicienii nu sunt mereu conștienți, mai ales cei conduși de o inspirație fără constrângeri. Nu știu în ce măsură Yannis Philippakis are controlul propriei emisii lirice, dar uneori pare a ne face cu ochiul, ca în piesa Looking High:
Look me up, look me down
You know I won’t be hanging around
Cause I’ve already skipped the town
I’ve packed my bags,
I’ve found new ground.
N-aș vrea să trag prea mult spuza pe turta acestui disc. În fond, se poate ca trupeții să nu fi țintit prea sus, scriind doar niște piese de dans, ușoare, distractive, bune de pus în cluburi pentru cei dornici să se relaxeze seara, după orele de muncă și mai cu seamă după perioada de claustrare pandemică. Petreceri, nopți de clubbing, beții, culcare la ora 2 a.m., cu singura grijă: voi fi tot singur în pat sau nu?
Știu sigur că astea nu sunt probleme care să mă frământe pe mine, ajuns la vârsta când mă pot dispensa de toate; ori, dimpotrivă, mă pot arunca fără grijă într-o aventură oarecare, fiindcă nimic nu mă oprește.
Atunci, de ce m-a lovit muzica acestui disc direct la nervul responsabil cu plăcerea? Simplu spus: pentru că este o muzică frumoasă. E percepția mea și nu caut să o impun nimănui. Ca și preferința pentru o culoare, un fel de mâncare, o băutură, o actriță, a-ți plăcea o trupă e un fel de drept câștigat prin educație, cultură sau origine. Și, cu toate că nu prea frecventez cluburile, mă simt bine ascultând muzica băieților din Oxford. Feelingul lor antrenează rămășițele tinereții din mine, ducându-le spre o realitate greu controlabilă:
Life is just an outline in the sky
The tyre marks that you leave in my mind
All the streets are empty tonight.
Am citat refrenul ultimei piese, Wild Green, al cărei vers final vă las să-l aflați singuri. Cheers!