Ori de câte ori ascult sau (re)văd un concert mai izbutit al lui Eric Clapton, îmi vine în minte o glumă cu Chuck Norris: singurul om din lume care a numărat până la infinit și înapoi! De două ori chiar, însă de fiecare dată altfel! Modul în care Clapton duce un solo de chitară în sus și-n jos pe grif, cu degetele mâinii stângi mișcate ca într-o paradă lejeră, un fel de alergare dezinhibată, liberă de constrângeri, îmi dă senzația că muzicianul atinge infinitul, de unde se întoarce dornic să ne transmită și nouă, profanilor, ce a trăit acolo.
E un soi de magie, fără îndoială. Câteodată amețesc urmărindu-i lick-urile charismatice; noroc că regizorul nu insistă la nesfârșit cu imaginea pe acel punct de interes, aflat în continuă schimbare ca un El Aleph borgesian. În tot ce face Clapton pe chitară, nu contenește să mă încânte, chiar dacă nu mai surprinde cu noutăți ori performanțe ieșite din tipar. E drept, câteodată nu are ce transmite, orice observator neutru vede cum artistul își face treaba pentru care este plătit, chiar dacă nu lasă să se vadă asta. Dar în blues, dacă nu transmiți acel ceva special, intens, dureros, transpirat și tensionat, minciuna se vede și te ridiculizează. Iar în blues, Eric Clapton nu minte.
Blu-ray-ul a venit ca un cadou neașteptat și oarecum neoficial: Nothing But The Blues – Live at Fillmore, San Francisco, CA, 8-9 noiembrie 1994. Am fost tentat să-l dau deoparte, ca tot ascultătorul vaccinat contra Claptovidului, închipuindu-mi că e vreuna dintre aparițiile „din pivnița cu vechituri“, de care abundă piața. Numai că o răceală nenorocită, căpătată din prostia mea, m-a perpelit cu tuse, transpirație și frisoane vreo săptămână din vipia verii. Astfel că, neputând să zac lungit ore și ore sub plapumă, m-am ridicat în fund și m-am pus pe văzut diverse concerte. Mi s-a părut firesc să încep cu ultimul primit. Și de la primele cadre însoțite de muzică am simțit ceva ca un alizeu din Caraibe că pătrunde pe fereastra întredeschisă a sufletului meu amărât de furnalul defect din piept. Și mă răcorește mai bine decât tonele de ceai cu lămâie băute în dușmănie, mă vindecă mai abitir ca drajeurile și pastilele medical recomandate.
Supervizat de Martin Scorsese ca producător executiv, filmul e un veritabil omagiu adus bluesului, ca gen muzical și interpreți de referință. Aproape toți cei pomeniți l-au influențat pe Clapton în carieră, iar el depune prinosul muzicii sale la picioarele lor, povestind despre fiecare câte ceva din întâmplările trăite împreună. Notabile sunt „întrunirile“ cu Howlin’ Wolf, Buddy Guy, B.B. King sau Muddy Waters. Dar semnificativ pentru Clapton este primul „contact“ cu Freddie King. În fapt, a fost audiția unui disc single din 1969 al „buldogului“ texan, pe a cărui față B era piesa Have You Ever Loved a Woman. În mijlocul ei, un solo de chitară l-a împins pe Clapton să reacționeze așa: „Hei, trezește-te! Asta se întâmplă! Asta se întâmplă acum, undeva în lume! Trezește-te!“. I-au trebuit mulți ani, ce-i drept, să se trezească. Dar nici unul dintre bluesmenii consacrați n-a spus că el nu era de acolo. Sau acolo.
Abilitatea lui Clapton a fost să simtă imediat ce este bun și nou, să preia noutatea și să o ridice la un nivel de strălucire greu digerabil de neofiți. Nu și-a asumat niciodată alt merit și, când a putut, i-a adus în fața scenei muzicale pe autori, transferându-le ceva din prestigiul lui, căpătat ca personaj de prim-plan în showbiz. Variantele date de el unor piese au intrat în rețetarul necesar oricărui consumator de blues. Unul bolnav, cazul meu.