În 2022, convenția e jocul. După un timp al incertitudinii, romanul câștigător al concursului de debut al Editurii Polirom, Banchetul cerșetorilor de Irina Anghel, se remarcă printr-un pariu pe care îl face cu această convenție și pe care îl câștigă detașat.
Scris cu mult curaj, cu vioiciune și cu o nostalgie care amintește de Fototeca Adrianei Bittel, de o maturitate suavă, de o atenție la detaliile peisajului și mimica personajelor, acest roman e o notă proaspătă în peisajul literaturii autohtone. Jurnalistă licențiată în economie politică, Irina Anghel întinde, de data aceasta, planșele pentru un nou proiect: scrisul într-o joacă voită, intervenții îndrăznețe ale naratorului în momente neașteptate, demonstrând o stăpânire coerentă a tuturor acestor încălcări ale normelor. Nu se teme pentru că știe exact încotro să-și conducă romanul.
Banchetul cerșetorilor, un festin al damnaților
Nina descoperă, peste ani, că prietenia dintre Mișu (dispărut la 17 ani, chiar de ziua lui, pe 1 aprilie), Victor și Nel continuă chiar și în lipsa acestuia, liantul fiind o misterioasă invitație la banchetul cerșetorilor. E un festin al damnaților, al celor care sunt lucizi cu privire la trecutul în care părinții au fost asupriți de un regim nedrept și abuziv, iar toate regulile sunt încălcate voit și armonios și pentru a manevra, în același ton, direcția narativă.
Fiecare poartă cu sine un trecut în care chipurile celor care le-au fost părinți revin în prezentul care se descifrează pas cu pas. Victor, în paltonul în care „nu se plânge“, cum îi spusese tatăl său când returnase tortul micuțului Victor la cofetărie, chiar de ziua acestuia, poartă cu sine fiecare amintire, ca o armură grea pe care nu o poți lăsa în urmă, deși ți-ai dori: „Reflexia sa a ieșit dintr-o vitrină și i-a tras o palmă peste spate. Ce om care poartă așa un palton, ce prinț cu armură din lână 100%, demnă de-a ascunde doar sabia Excalibur, ce vrăjitor cu mantie întunecată care-i atinge gleznele și care dirijează norii de furtună, tunetele, fulgerele și razele de soare, ce anti-erou alb-negru ai mai văzut tu să meargă gârbovit?“.
Se strecoară, în fiecare dintre ei, o parte din trecutul care îi șlefuiește, pe lângă tot ceea ce au reușit să devină ca adulți. Până și prietenia pare că se încăpățânează să reziste, legătură invizibilă, dar puternică, fragilă doar în aparență, marcată de dispariția lui Mișu, o glumă pe care nu o pot descifra, un banc sec al pieirii.
Un joc cu libertate deplină
Iar apoi, printre toate aceste momente care marchează destinul fiecăruia, naratorul își face simțită prezența în maniera în care ne-a anunțat de la bun început: va fi un joc, unul cu libertate deplină, unul în care franchețea, nostalgia și durerea sunt prinse în același dans: „Așa că la treabă cu ei. Nel și Victor își îndreaptă fiecare atenția în maniera proprie și personală către un posibil cadou – primul ca o lupă, al doilea ca o pușcă. Însă pușca e cam grea și pușcașul cam scofâlcit, lupa cam aburită și cercetătorul cam miop. Vânătoarea lor e de fapt o bâjbâială în care ambii iau în vizor lucruri care poate că sunt, poate că nu sunt acolo. Așa e când scrii din amintiri“.
E o autobiografie a unei despărțiri: rămân în urmă nu doar oameni, ci și o vârstă, un fel de a fi împreună cu ceilalți, o iubire care se frânge. Mai apoi, aceeași convenție a jocului lansează în oglinda liniștită a lacului teoria posibilității. Întocmai ca citatul anterior, tot așa ar putea fi întregul roman, cu elemente autobiografice sau nu, cu fragmente „oneste“ sau nu, cu artificii înșelătoare sau nu, cu Mișu care a dispărut sau nu.
Un scriitor care nu se teme de promisiunea pe care o face scrisului, Irina Anghel construiește un roman cu toată seriozitatea unui autor deja format, îndrăznind și reușind totodată să iasă din tiparul standard, să lase naratorul să scrie alte reguli, să nu se teamă de intervențiile spontane și năstrușnice asupra limbajului, ca și aici: „Erau un duo neașteptat, asta e adevărat, dar nu pe modelul Stan și Bran. Mai degrabă Bran și Brănișor, pe modelul Peleș, două castele aproape gemene în care n-a locuit niciodată nici un vampir, pe care le leagă un pod și faptul că miros în același fel a parfumuri diferite. Sau, și mai bine, sau mai rău, Stan și Stan, Staniștan, ca numele unei republici postsovietice din Asia Centrală“. Un astfel de umor voluntar maschează pierderea, durerea, hrănește convenția jocului, a trecerii dincolo de granițele stabilite în prealabil.
Recuperarea trecutului se face prin repovestire
O spune chiar autoarea: „Banchetul cerșetorilor a pornit de la un schimb de replici peste care am dat trăgând cu urechea într-o librărie în liceu și pe care l-am transformat atunci într-o povestire scurtă în care apar doar trei dintre personajele din carte (bineînțeles, unul nu apare, ci dispare). Mi-a rămas însă pe creier ideea că n-am ghicit nici jumătate din ce s-a întâmplat, de fapt. Așa că am petrecut următorii ani – și mai ales ultimele luni – scriind și rezolvând problema“. Este însă o enigmă rezolvată numai pe jumătate, pentru că cititorul e invitat, indirect, să adauge, să completeze, să-și imagineze piesele lipsă și, mai ales, să le caute și să umple acele goluri care încă apasă.
Fragmentarea trecutului e un mod prin care prezentul devine suportabil și de înțeles pentru fiecare dintre cei trei. În același timp, recuperarea se face prin repovestire, uitarea și iertarea se nasc tot din cuvintele spuse când încă, iată, nu e prea târziu, nici măcar peste câteva decade.
În ciuda sfârșitului scris, finalul ar putea fi oricare, pentru că într-o clipire s-ar putea ivi un nou sfârșit, apoi încă unul și încă unul. Convenția funcționează până la final, doar că jocul rămâne unul deschis, cititorul și naratorul pot continua după bunul plac. Nel, Nina sau Victor pot relua firul poveștii, pot continua totul și transforma orice fragment într-un nou roman, într-o nouă poveste de viață, într-un nou joc. Asta îi reușește, din nou, Irinei Anghel, această metodă prin care nimic nu pare nelalocul său deși totul ar putea face parte din scenarii diferite ale vieții. Narațiunea se îmbină însă perfect, puzzle-ul e unul reușit, captivant, șarmant.
Timpul e diluat, putem lua orice moment din trecut, putem răsturna ceea ce știam, putem „să facem din atunci“ acum: „Dar, dacă vă interesează, eu încep să povestesc oricum. Ca orice poveste, are și asta un început și, ca s-ajungem la el, trebuie să facem din atunci, cu aproape trei ani înainte să plece Mișu, acum. Să zicem că e toamnă. Să zicem că abia a început școala și că e răcoare afară și că nu e nici un sunet mai victorios decât cel de coajă de castană crăpând sub picior“. O scenă din librărie dă tonul, căutarea unui cadou pentru un banchet misterios ne conduce pe firul vieții celor patru, ne întoarce spre recompunerea unui trecut cât se poate de viu.
Banchetul cerșetorilor e o invitație în sine, un univers în care proza contemporană îndeplinește toate condițiile unei reușite, în care un debut dovedește, fără urmă de îndoială, că povestea acestei autoare va avea și o continuare.
Irina Anghel, Banchetul cerșetorilor, Polirom, 2022