…nu se dezlănțuie chiar de la primul cântec, This is Mongol, compoziție hard sau folk-rock! Vreo 15 secunde se rostogolesc, în ritm egal, rifuri domoale de chitări și răpăit de tobe fără nimic amenințător. Seamănă întrucâtva cu piesa care deschidea discul anterior, The Gereg, lipsindu-i însă tușa locală apăsată și apăsătoare, furnizată de instrumentele tradiționale. Știind și plăcându-mi acel zăpăcitor album, inevitabil m-a lovit întrebarea dacă nu cumva băieții și-au risipit deja energia debordantă de acum trei ani. În lumea literară (și în alte arte), există ideea că un autor poate să dea o primă operă de valoare incontestabilă, după care tot ce urmează se înscrie pe linie descendentă, nu foarte diferit de universul creionat la debut. Pare-se că așa se petrece și-n cazul băieților din Ulaanbaatar, al căror traseu este imposibil de anticipat. Să fi cedat ei atât de ușor tentațiilor comerciale?
Răspunsul se lasă așteptat încă vreo 30 de secunde, scuturate de vocaliza la unison „Hu! Hu! Hu!“, un fel de incantație șamanică, profană și mistică în același timp. Mi-au trebuit câteva audiții cu degetul pe butonul de play/ pause, ca să-mi dau seama de ce războinica formulă melodică mă obsedează de când am auzit-o. Dar nu susțin că am înțeles corect și precis, știți că orice piesă muzicală bună permite multiple explicații, nu se limitează la una. Și, desigur, cea adevărată este a fiecărui decriptor în parte!
Ce m-a cucerit și – de ce nu? – m-a impresionat puternic este stilul vocal, bazat pe emisia sunetului din beregată, gutural, aproape animalic, aș zice, dacă m-aș pricepe la chestiuni tehnice. E, dincolo de orice discuție de specialitate, un stil personal și straniu, poate unic în peisajul heavy-metal. Eu n-am mai auzit asemenea fel de cântare metalizantă, făcând abstracție de unele inserții colorate culese de frații Koppehele de prin Asia pentru proiectele lor Ambra sau Lichtmond. Însă îmbinarea acestor sonorități în rock nu mi-a trecut pe la ureche, necum să-mi încânte auzul. „Călăreții“ care își asumă moștenirea cultural-istorică a hunilor m-au vrăjit, pesemne, înainte să-mi cotropească moșia auriculară…
Descoperirea merituoșilor trupeți mongoli aparține unor oameni de meserie din SUA. Asta nu le asigură prezența din oficiu în turnee costisitoare, preponderent americane. Dar exotismul structural și iconografic pare suficient să umple săli de concerte, să obțină aprecieri onorante (Metallica, Elton John) și vizionări la nivelul zecilor de milioane pe platformele mediatice online. Managementul profesional face doar ce trebuie pentru a promova o trupă care tinde să devină un soi de bun național pentru țara din inima Asiei. Vigurozitatea aparițiilor publice extrage cât de mult (se) poate din vulgata istorică a Hoardei de Aur și a temutelor căpetenii sângeroase ce-au marcat imaginarul popular apusean. Și imaginația funcționează, generând profit reciproc: rockerii adună banii care li se cuvin conform contractelor, publicul se defulează…
Amenințările ancestrale sunt însă de domeniul ficțiunii, dacă nu includem în ecuație confruntarea din Ucraina, unde prezența soldaților asiatici amintește de alte vremuri. Textele cântate în grai mongol se găsesc și-n engleză, ușor de înțeles. Exemplu e piesa Bii biyelgee, al cărei videoclip filmat după toate regulile genului a cules în nici două săptămâni peste jumătate de milion de vizionări:
„Until the rib land gets scraped
Until the knee land goes bare
By chanting and praising our ancestors
Let’s bie biyeley day and night“.
Schemele specifice industriei muzicale pot fi descifrate cu ușurință pe acest al doilea album, Rumble of Thunder (2022, Better Noise). Contează prea puțin pentru iubitorul de folk-metal, ca și pentru ascultătorul dornic de ritmuri variate, dătătoare de bucurie și teamă, exaltare și depresie, poftă de viață și de moarte…