„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Aripi și rădăcini de Mihaela Miroiu, în curs de apariție la Editura Polirom.
– Fragment –
Te-ai luptat și tu, cândva, cu aceleași mori de vânt, ai avut și tu abordări greșite, ai pornit, totuși, la vreun război?
Exclud termenul război, dar o să spun câteva din experiențele care mi-au făcut deosebit de mult rău și pe care le-am depășit foarte greu. La 5 ani am urcat în clopotniță cu băieții clopotari. Bunicii au fost certați că am spurcat locul, fetiță fiind. A trebuit să mă scutesc de sport în liceu și la facultate fiindcă doi dintre profesori ne pipăiau mereu la ore. Am suferit tentative de viol: una ca studentă, din partea unui profesor, în anul I de facultate, și alta ca profesoară într-o comisie de admitere. Am fost toată tinerețea oripilată și speriată de exhibiționiști, de inșii care te pipăiau în mijloacele de transport, de obscenitățile pe care le auzeam la tot pasul. Îmi plăceau muntele și marea, dar nu puteam să merg singură sau cu o prietenă. Nu prea e posibilă boema la feminin. Voiam să devin filosoafă, dar unul dintre profesorii mei mi-a spus că o femeie trebuie, cel mult, să spere să dactilografieze manuscrisele soțului filosof sau, în caz excepțional, să conspecteze în locul lui lucrări secundare. Mai rău decât aceste câteva povesti reale este însă altceva: chiar am crezut că e păcătos că sunt fetiță, chiar m-am întrebat ce am făcut eu greșit de mă pipăiau, mă fluierau, mă porcăiau sau chiar mă asaltau fizic bărbații, inclusiv profesori, și, mai grav decât grav, dacă are dreptate profesorul care spune că femeile nu pot produce cunoaștere filosofică, ce caut eu la filosofie? Pe la 35 de ani am început să înțeleg, via cărți de filosofie feministă, că nu am de ce să mă tem, să mă jenez, să mă complexez pentru că sunt femeie, că nu eu ca persoană sunt vinovată de toate mizeriile de mai sus și că, până la urmă, fatalismul condiției de femeie este complet greșit și foarte păgubos pentru femei și pentru bărbați deopotrivă. Mai târziu (doar după 2-3 ani, de fapt), am renunțat la cochilia mea individualist-intelectualistă și am început să ies în arena publică împotriva acestui fatalism.
A existat totuși un spațiu care nu m-a suportat în realitate, deși m-a curtat uneori fățiș: cel politic. Eram deja prea mult pentru lumea noastră, la fel ca și celelalte 40% femei lipsă din totalul scenei politice la nivel național.
Cum să facem să găsim linia înțeleaptă între noi și bărbații noștri – în iubire, în muncă, în știință, în artă? Și, dacă o găsim, cum să o păstrăm?
În ce mă privește, eu chiar cred că am găsit-o. Ca prietenă, întotdeauna. Ca soție, mai târziu, după ce ne-am luat fiecare așa cum suntem. În știință, noroc cu colegialitatea internațională și cu deschiderea lui Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom.
Dar o să o cârmesc spre sfaturi. Avantajul celor de 58 de ani, pe care nu i-am trăit la fără frecvență… Linia înțeleaptă începe prin a te respecta și prețui lucid pe tine însăți. Dacă reușim asta, atunci știm să-i prețuim și să-i respectăm pe bărbați așa cum sunt, nu cum am vrea noi să fie, căci femei nu vor deveni. Le cerem mai multă empatie decât au și le explicăm prea puțin ce vrem. Trebuie să mai știm că numai pe noi ne putem iubi ca pe noi înșine, pe ,,ceilalți“ trebuie să îi iubim ca pe ei înșiși, nu ca pe o proiecție a ficțiunii noastre. Partenerii nu sunt mame sau tați, trebuie să fie parteneri activi în toate eforturile din casă. Și, în plus, să știe să te înveselească atunci când ești mohorâtă, să te sprijine când cazi, să te aline când suferi, să se îmblânzească reciproc, dar să nu se domesticească niciodată, căci se vor plictisi. Și să nu uite stropul de farmec de care avem nevoie ca de aer. Este de la sine înțeles că niciunul nu trebuie să accepte un tratament nedemn, care îi ucide personalitatea, îi îngrădește libertatea și îi face viața amară. Mai bine singur/ă și liber/ă decât împreună și terorizat/ă.
În muncă. Știm că femeile au îndeosebi munci de executante și sunt sistematic mai prost plătite. Atâta vreme cât nu protestăm, lucrurile rămân așa. O nedreptate neexprimată pare că nu există. Încă nu am învățat lecția apărării propriilor drepturi. Cum este greu să faci asta de una singură, e nevoie de solidarități: colege, colegi, persoane și organizații care te pot ajuta. Altfel muncim mult, primim puțin, iar pâinea și cuțitul stau doar în mâini bărbătești, în loc să fie împărțite omenește. Include aici și răspunsul în privința artei și a științei ca profesii. Dar mai adaug: am putea veghea mai atent la excluderile benigne sau maligne din răsplățile, fie ele și simbolice, în privința realizărilor femeilor în știință și în artă. Se potrivesc oare laurii științei doar pe capete bărbătești cărunte? Vezi compoziția de gen a Academiei Române și a premiaților acesteia, de exemplu, sau Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Scriitorilor care, deși mai deschise, nu se lasă mai prejos. Sau poate, vorba primei pomenite în acest interviu, problema nici nu există, iar România noastră mioritică este paradisul relațiilor de gen, însă feministele și feminiștii, în orbirea lor ideologică, nici nu au băgat de seamă?
(Fragment din Le cerem bărbaților mai multă empatie decât au și le explicăm prea puțin ce vrem, interviu luat de Alice Năstase Buciuța)
CARTEA
O experiență de-o viață împărtășită pe parcursul a două decenii de interviuri atent culese – aceasta este promisiunea volumului Aripi și rădăcini. Partea întâi, preponderent autobiografică, nu oferă doar o cheie în înțelegerea autoarei ca intelectuală feministă și femeie, ci, prin aceasta și istoria ei, pune într-o lumină nouă ideile care au consacrat-o și motivațiile din spatele lor, dezvăluindu-le rădăcinile într-o manieră părintească, dezarmându-te, provocându-te să empatizezi și să pui problema altfel. Partea a doua, axată pe teme de etică politică, pe „traiul cotidian în cetate“ prin teme precum criza plagiatului în universități și lipsa reprezentării reale în politică, dezvăluie viciile și neajunsurile sistemului, cauzele inegalităților și nedreptățile cu care ne confruntăm zi de zi, oferind totodată soluții alternative și exemple personale de bune practici.
AUTOAREA
Mihaela Miroiu este prof. univ. la SNSPA, București. Coordonează colecția Studii de gen a Editurii Polirom. Dintre volumele publicate: Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană (ed. I, 1995), Jumătatea anonimă. Antologie de filosofie feministă (1995), România. Starea de fapt (în colaborare, 1997), Societatea retro (1999), Etica profesională (coautoare, 2000), Politici ale echității de gen (2003), Cu mintea mea de femeie (2017), Nașterea cetățeniei democratice (2019, coautoare). La Editura Polirom a publicat: Învățământul românesc azi (în colaborare, 1998), Lexicon feminist (editoare, în colaborare cu Otilia Dragomir, 2002), Patriarhat și emancipare în istoria gândirii politice românești (editoare, în colaborare cu Maria Bucur, 2002), Convenio. Despre natură, femei și morală (2002), Drumul către autonomie. Teorii politice feministe (2004), R’Estul și Vestul (în colaborare cu Mircea Miclea, 2005), Neprețuitele femei. Publicistică feministă (2006), Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească (2007), Nașterea. Istorii trăite (coordonatoare, în colaborare cu Otilia Dragomir, 2010), Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact (coordonatoare, 2012), Mișcări feministe și ecologiste în România (1990-2014) (coordonatoare, 2015).