Ce m-a surprins, și n-aș zice că tocmai în cel mai plăcut mod posibil, a fost faptul că în teatrele din Marea Britanie vizionarea unui spectacol e asociată cu consumul unui drink.
În sală, în timpul reprezentației. Întrebându-mi prietenii de unde această practică, mi-au răspuns că vine din ideea de a trata teatrul ca o modalitate de-a te simți bine. OK, dar totuși… Evident, e vorba de un drink light (o posibilă trimitere înapoi în timp, la serbările dionisiace, un rest de atavism), dar te poți delecta și fără aportul ușor euforic al celor câteva grade de alcool.
Anul trecut, în vară, la Edinburgh Festival Fringe, voiam musai să văd Hamlet cu Ian McKellen. Planurile mele de participare la festival s-au concretizat relativ târziu, biletele pentru presă se epuizaseră (critic de teatru cu legitimație internațională fiind, pot beneficia de loc gratuit, cu condiția să scriu ceva despre; precizare obligatorie: nimeni nu-și închipuie că trebuie să fie musai laudativ, importantă e semnalarea), am fost nevoită să achiziționez online un loc VIP. Cu un preț pe măsură, dar, vorba străveche, „obrazul subțire cu cheltuială se ține“. Și a meritat fiecare liră din cele o sută, căci l-am văzut pe actorul care a strălucit în multe drame shakespeariene, dar a devenit un star global după Gandalf din Stăpânul inelelor. Spectacolul fructifica toate perimetrele sălii, inclusiv intervalele dintre privitori, McKellen s-a aflat la un moment dat fix lângă mine, rostind replici iconice din textul bardului. Iar eu i-am putut urmări mimica și rostirea de foarte aproape.
Lumea dădea năvală
Protocolul VIP-urilor include un moment pre-spectacol. Ești invitat să-ți tragi sufletul într-o încăpere elegantă din imediata vecinătate a sălii, ți se oferă un exemplar gratuit al programului de sală, aștepți așezat într-un fotoliu confortabil și ți se oferă un pahar de spumant. Pentru a-ți crea un orizont de așteptare adecvat. Primii care sunt conduși spre locurile lor sunt cei de la VIP, me included. Eu am refuzat politicos prosecco-ul (nu beau în general, iar licorile cu bule îmi declanșează instant durere de cap), am vrut doar apă. Dar m-a surprins să aud încurajările de-a lua paharul în sală. Paharul de plastic, din rațiuni de siguranță. Până să ajung în încăperea VIP, am trecut, la fiecare etaj al edificiului, pe lângă câte un băruleț la care lumea dădea năvală. Apoi am văzut pe scaune oameni cu pahare cu bere ori vin, unii doar cu suc sau apă, fiecare după obiceiuri.
Cum ziceam, mi s-a părut neobișnuit. În Franța, de pildă, drink-ul e un obicei al entract-ului, dar nimeni nu intră în sală cu boissons. La noi, unde avem mari probleme cu comportamentul în sălile de spectacol, asta ne-ar mai lipsi, să fâsâie cutiile cu bere, să dea spuma pe-afară etc. etc.
În decembrie am fost la Londra, în West End, Tărâmul teatral. Zona asta, a cărei hartă e trasată de străzile The Strand, la sud, Oxford Street, la nord, Regent Street, la vest și Kings Way, la est, concentrează o rețea densă, cu 55 de teatre! Voiam să văd un clasic al musicalurilor și am ales, dintr-o ofertă super bogată, titlul care are cea mai mare legătură cu literatura. Și deține și niște recorduri impresionante: se joacă fără sincope din 1985 încoace!
Știți cum e, cât trăiești înveți
Și la Sondheim Theatre se intra în sală cu drink-uri. Tot în pahare din plastic. Companionul care mă însoțea, cetățean britanic, amator, cum altfel?, de musicaluri, fan Les Misérables – știa toate hiturile, interpreții, ce mai, o mică enciclopedie a montării – mi-a oferit, ca să fie experiența completă, și un pahar de prosecco și niște apă plată, la cutie. Nu mai văzusem asta până acum, dar, știți cum e, cât trăiești înveți. Deși mă temeam de posibilele dureri de cap, am acceptat rutina locului.
Ca să fiu sinceră, mă cam încurcau paharul din plastic cu picior, imitându-l pe cel flûte, și cutia cu apă. La un moment dat, cutia încă nedeschisă o luase puțin la vale sub scaunul din față, dar am recuperat-o rapid printr-o mișcare abilă de picior de spectator versat.
Ca să previn migrena, am urmat îndemnul simpatic auzit în buclă în amplificarea din metroul londonez, celebrul Tube, care recomanda ca dacă bei alcool, să nu uiți să bei și apă între două înghițituri.
Apoi mi se părea că mulțimea asta de pahare și cutii nu se prea asortează cu splendida arhitectură interioară a Teatrului. Sondheim Theatre e parte a trustului Delfont Mackintosh și are peste 1.000 de locuri. Plin ochi! Inclusiv la matineu, la care am fost și eu (14.30).
Din fericire, toată lumea, dar absolut toată lumea a pus la coș recipientele din care sorbiseră micile cantități de alcool, nesemnificative din punct de vedere al efectului pe parcursul celor aproape trei ore de reprezentație cu o pauză.
Ceea ce e de apreciat e că spectatorii, o mulțime eclectică, reunită acolo random, stârniți de curiozitate, majoritatea turiști, știau cum să se poarte, cum să reacționeze, când și cât de mult să aplaude. Ceea ce arată că nu se aflau pentru prima oară într-o incintă de teatru. Și asta e, finalmente, cel mai important lucru. Cu sau fără drink!