„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Acasă, departe de Adrian G. Romila, în curs de apariție în colecția EGO. PROZĂ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Lui Adrian Romila nu i se cunoșteau multe vicii, decât poate hainele dichisite, fumatul de pipă și aroganța unui tânăr care studiase în Franța, o calitate rară în Valahia lui natală, unde abia atunci începea să se răspândească printre fiii de boieri învățătura în școlile apusene. Apoi, unii mai reclamau aerele lui de tânăr care studiase ceea ce puțini studiau în vremea aceea printre boemii din cafenelele orașelor mari ale lumii civilizate: navigația pe mare. Câți știau astronomie, câți cunoșteau hărțile cerești ale celor două emisfere, câți puteau face transformări trigonometrice și măsurători la orizont cu sextantul, câți puteau citi hărțile, compasul, cronometrul, lochul și barometrul? În privința amorului, nu era vreun Don Juan seducător, dimpotrivă, rămânea fidel lui Antoinette atât cât l-ar fi ținut, era prima lui femeie dintr-o viață pe care o dedicase ambițios studiului, carturilor pe punte și instrucției militare, iar fidelitatea îi asigura stânca unde putea acosta de fiecare dată, ca să se pregătească de o nouă îmbarcare. Dorința de-a pleca mereu departe era tot un viciu, căpătat din pricina nașterii într-un loc pe care nu-l iubise niciodată, chiar dacă din când în când îi mai ducea dorul. Acum meseria îi dădea nenumărate ocazii de călătorie, dar el încă aștepta marea aventură, deși navigase vreme de trei ani sub drapelul francez în locuri la care strămoșii săi valahi ori italieni nici nu visaseră. Ar fi putut fi orice, un război naval, o misiune în coloniile Indiilor de Est, o călătorie de prospectare a unor tărâmuri necunoscute din Pacific, un sejur în Martinica, perla Caraibelor franceze, oriunde ar fi hotărât amiralitatea fragilei restaurații să-l trimită. De aceea acum, că se-ntorsese acasă și fusese băgat într-o chestiune care presupunea și o călătorie pe mare, gândea că poate va fi aceasta o mare aventură sau măcar un început. Oricum, viața îi stătea înainte, era tânăr și trebuia să-și câștige traiul plimbându-se numai pe punți, printre catarge, tunuri și coșuri de fum, lăsând mereu pământul în spate, la pupa. La nici 25 de ani, viitorul îl aștepta deosebit de promițător.
Aceasta era pricina pentru care zâmbea în timp ce intra agale, cu pipa în colțul gurii, în curtea cea mare a Hanului lui Manuc. Înăuntru era puhoi de lume, care în picioare, printre proțapuri și grătare, care printre căruțe acoperite de coviltire murdare, care mișcându-se ici-colo, urcând și coborând ba din pivnițe, ba din prăvălii, ba din cuhnii, ba de sus, din odăile pentru oaspeți. Se auzeau din părți diferite cântece din gură, din cobză, din fluier, răzbăteau răcnete, chemări, nechezaturi, scaune hârșâite și zgomote de pahare ciocnite, pocnituri ale pieselor de dame sau ale tacurilor de biliard, pluteau mirosuri de fripturi, de ciorbe, de varză murată, de rachiu, de brânză, de mangal, de fum, de sudoare de cai și de balegă. Hainele lui alese nu mai atraseră privirile în babilonia din curte, părea că între zidurile groase ale hanului se amestecau toate națiile și meseriile pământului și nimeni nu se uita la nimeni, toți erau călători și mușterii care-și vedeau de treburile lor, între o plecare și alta. Adrian Romila ocoli micuța arteziană pierdută între căruțe și urcă scara cea lungă până la catul cu arcade și balustradă, care mergea jur-împrejur pe sub acoperiș pe toate laturile peretelui înțesat de camere, cerdacuri și culoare despărțitoare.
El decupa pe harta Bucureștiului de atunci, precum zidurile de cetate, patrulaterul renumitului han al beiului Emanoil Mârzaian, mort de mult la vremea aceea și îngropat tocmai peste Prut, în pământurile ajunse gubernie rusească și vândute de turci țarului tot aici, într-una din camerele cele mari. Tânărul căută cu privirea odaia de care-i spusese taică-său, dar se codi puțin, numărând și încercând să-i cunoască așezarea între celelalte. Când o găsi, în sfârșit, intră și rămase în picioare, să se obișnuiască ochii cu întunericul și trupul cu răcoarea din ea. Erau numai vreo două divane lipite de pereți și patru mese înăuntru, pe mijloc, la care oamenii mâncau, beau, fumau și vorbeau cu glas mic, aproape murmurat, așa încât odaia părea o oază de liniște față de ce se petrecea afară, în curte. Își scoase țilindrul, își dezlegă lavaliera și se așeză la masa de sub fereastră, singura la care nu stătea nimeni și prin care soarele lumina înăuntru în fâșii ca niște lame de praf. Făcu semn feciorului care servea să-i aducă un cărbune aprins pentru pipă și, când acesta veni cu jar strâns într-un clește de fier, îi ceru o cafea și-i șopti la ureche ceva. Feciorul dădu din cap și dispăru repede printr-o ușă din dos, prin care intră, după o vreme, un bărbat voinic, părea sub 30 de ani, în straie nemțești croite din șiac, cu barbă neagră, pălărie cu boruri mari și cam pleoștite și niște ochelari rotunzi din sârmă subțire așezați pe nas. Părea dascăl de școală, amploaiat străin sau avocat, oricum, orășean sadea sau călător apusean, după aerul său ales. Se așeză la masa lui Adrian Romila și-l întrebă încet, dar răspicat:
— Aveți vreun act osebit pentru mine?
— Nu, domnule, nu am, răspunse la fel de răspicat Adrian Romila. Voiam doar să vă cunosc.
După derularea corectă a parolei, cei doi se lăsară pe spătarele scaunelor, zâmbiră și-și întinseră mâinile peste masă, ca să se prezinte.
CARTEA
Romanul lui Adrian G. Romila dezvoltă într-un triptic interconectat teme precum exilul, călătoria, întoarcerea acasă, speranța, periferia. Ca-ntr-un panoptic cu oglinzi paralele, părțile trimit unele la altele și se reflectă reciproc prin numeroase analogii și corespondențe. Trei timpuri și trei lumi se concentrează în tot atâtea personaje omonime care trec în moduri diferite prin experiența înstrăinării, a neîmplinirii și a imprevizibilului. Un tânăr ofițer de marină italo-valah cu studii în Franța revine la București, în vara lui 1835, chemat de tatăl său pentru o misiune politică secretă la Constantinopol. Un universitar la Litere din Constanța lui 2019, exclus subit dintr-o bogată viață afectivă și intelectuală, descoperă că scrisul nu e deloc o activitate lipsită de consecințe. În sfârșit, sclavul poetului Ovidius exersează frumusețile limbii latine alături de stăpânul său pe pământurile de la marginea lumii civilizate, în ultimii ani ai exilului tomitan.
Deopotrivă roman de aventuri, exercițiu metaliterar, thriller istoric, bricolaj autobiografic și parabolă existențială, povestea prinde în țesătura sa inextricabilă polivalența de totdeauna a literaturii. Ea poate vorbi despre o mulțime de lucruri: fapte temerare, comploturi tenebroase, mirajul depărtărilor, războaie, suferințe, moarte, libertate sau iubire. Dar peste toate, ea propune un pariu identitar, folosindu-se de autorul ei. Mai eficientă ca oricare altă tehnică submarină, literatura poate scoate la lumină chiar și misterul unei epave scufundate. Iată încă una dintre mizele spectaculoase ale acestei cărți.
„Cum știm de la Curtius, metafora corabiei era pentru medievali reprezentarea cea mai frecventă a literaturii. Și pentru Adrian Romila literatura a fost dintotdeauna o călătorie, una navală, în sensul cel mai literal al termenului – implicând deopotrivă riscuri majore & descoperiri așijderea. Și viceversa: călătoria a însemnat întotdeauna modul suprem de existență al literaturii, forma cea mai adecvată de transpunere a fantasmei în real. Acasă, departe este cartea lui de blazon, intersectând spectaculos cele două suprateme: personajul Romila călătorește & se descoperă în numele autorului Romila – într-un roman care pune în contiguitate surse dintre cele mai diverse: de la Manoil al lui Bolintineanu la Levantul lui Cărtărescu, de la Jules Verne la Radu Tudoran, de la Joseph Conrad la Pynchon. Ceea ce rezultă e o carte admirabilă, deopotrivă pour les enfants et pour les raffinés – una dintre cărțile acelea rare care pot converti un călător la literatură. Și viceversa.“ (Radu Vancu)
„Dacă Umberto Eco ar fi rescris Toate pânzele sus! cu Metamorfozele lui Ovidiu pe birou, ar fi ieșit Acasă, departe, acest triptic romanesc în care avatarurile livrești ale lui Adrian G. Romila pornesc în aventuri marine prin istoria ultimelor două milenii. Un spectaculos melanj de genuri literare, vorbind cu fantezie, inteligență și umor despre marile teme ale identității, libertății și exilului, un roman-corabie pe care cei mai temerari dintre cititori se pot îmbarca pentru o călătorie cum alta n-a mai fost.“ (Marius Chivu)