Nu m-am omorit niciodata dupa ceea ce cinta Elvis. Sigur, rock-and-roll-ul ar fi fost altfel fara el… influenta lui… farmecul personal… numarul de hituri nr. 1… etc. etc. Aceste banalitati debitate pe marginea „fenomenului” ma fac sa rid sau sa tac, nu neaparat intelept. Ce replica sa dai cuiva care sustine prostii fara numar, fara numar, fara numar?! Chiar supra-titlul de „rege” atribuit unui interpret de muzica impinge umbra suspiciunii peste personajul, cariera si intreaga „personalitate” a celui in cauza. N-am cercetat in mod special biografia „regelui” din Tennessee, sa ma lamuresc daca era de acord sau refuza denumirea inventata de chibitarii showbiz-ului. Ceva ma face sa cred ca toate astea il lasau perfect indiferent.
Omul era, in fond, un tip obisnuit, daruit cu mult talent de dansator si cu timbru vocal placut. Educat in maniera cavalereasca a Sudului, nu isi gasea locul intr-o societate ipocrita, asa cum ajunsese America in epoca anilor ’50. Ca el erau foarte multi tineri (James Dean e prototipul), chiar si mai putin tineri, nu toti cu instinctul de autoconservare anulat. Dovada? Unii au pus pe roate diverse companii si au facut bani frumosi de pe urma citorva spirite de exceptie. Nu cred ca spun o desteptaciune (dar nici o prostie!) cind afirm ca asta caracterizeaza pe americani. Imi vine in minte situatia din industria IT, unde creiere vizionare au inventat diverse chestii, iar o serie de tipi cu simt comercial au facut averi fabuloase cumparind si revinzind ceea ce pareau doar fleacuri pentru copii. Elvis a fost, la un anumit nivel, sa-i zicem comercial, tot un astfel de „produs”, cit se poate de facil, destinat pustanilor. Este inca foarte bine vindut. In acest an, numai pina la sfirsitul lui septembrie au fost (re)editate vreo 60 de compilatii, best-sellers ori discuri „inedite” remasterizate. Nu stiu daca despre el se poate spune ca e cel mai exportat produs al SUA, ca Beatles in Anglia. Sigur e ca face o buna propaganda stilului de viata american, fara ca treaba asta sa para a fi observata, sa dauneze ori sa fie blamata ca atare. In fond, cum sa nu placa (e drept, nu oricui!) gidilarea instinctului placerii?
Elvis a fost, inainte sa devina sursa de cistig, si dincolo de statutul de „brand”, un om din Memphis, crescut in spirit cavaleresc sudist. I-am gasit, ca termen de comparatie aproximativ, pe Bayard Sartoris, personajul tragic imaginat de Faulkner. Tendinta autodistructiva a lui Bayard, sindrom postbelic tipic anilor ’20, e rezultatul educatiei, al mediului conservator, al rigorilor religioase. La fel ca si Bayard, Elvis parca vrea sa rupa constringerile. Simultan, tinea sa-si pastreze „valorile” in conditiile carierei de cintaret cu succes la publicul feminin. Este cazul clasic al situatiei in care omul decent, de onoare si religios, care nu poate sa reziste presiunii mediului si „decade” la indecenta, dezmat, impietate. De ce nu poate? Intrebarea e tema atitor opere (nu doar) literare, ca nu insist…
Elvis a asteptat indelung pina s-a putut casatori cu aleasa inimii. Asta era ideea din visul meu lichid, pe care n-am lamurit-o aici. Poate nici nu trebuie…