Împărtășeam săptămâna trecută o impresie legată de percepția publică asupra profesorilor din România, pe care – sunt tot mai convins de asta – concetățenii noștri îi văd ca pe un soi de furnizori de diplome (și, facultativ, de cunoștințe mai mult sau mai puțin inutile „pe piața muncii“ – că e o obsesie și asta, cea cu piața muncii, dar nu merită discutată acum). Atâta timp cât profesorii stau la locul lui, „la cutie“, și își îndeplinesc acest rol administrativ la finalul plictisitorului parcurs școlar, furnizând diplomele de rigoare, lumea e în general mulțumită. Când refuză să o facă și își revendică un plus de demnitate, de importanță socială și, da, de salariu, devin rău intenționați, profitori, egoiști, insensibili la nevoile elevilor. În dosul clișeului cu abnegația și sacrificiul „dascălilor“ (bun atunci când profesorii stau la locul lor și își joacă placizi rolul) se ascunde un dispreț – și, uneori, o ranchiună prost mascată – față de această categorie profesională numeroasă, bugetofagă și prea puțin utilă. Căci educația în școlile românești nu aduce un profit concret (alt clișeu semidoct), ci doar consumă bani și resurse. Profesorii nu „produc“, iar singurul rezultat vizibil al anilor de școală îl reprezintă diplomele. Dacă accesul la ele e îngrădit sau îngreunat – când prin examene prea dure, când prin greve strategice –, li se descoperă brusc superficialitatea, slaba pregătire profesională, lăcomia, indiferența, pretențiile exagerate în raport cu programul lor scurt de lucru.
Să zicem că acum, de dragul efectului, exagerez puțin. Dar nu pot uita că, dintre toți miniștrii Educației din România postrevoluționară, care mai competenți, care dimpotrivă (iar cei mai mulți s-au încadrat la „dimpotrivă“), nici unul nu a stârnit reacții publice atât de furioase ca Daniel Funeriu. În paranteză fie spus, îl consider și azi cel mai competent om numit după 1989 în această funcție: un ministru care avea într-adevăr o viziune și un proiect de reformă radicală – și necesară. La vremea când a ocupat această funcție s-au scris sute de articole și mii, zeci de mii de comentarii despre acest personaj. În memoria colectivă a rămas cu eticheta de „ministru fără bacalaureat“, cum a ajuns să fie numit în cadrul unei campanii-lecție de fake news, de propagare a unei informații eronate. Funeriu și-a făcut studiile liceale și universitare în Franța, unde a devenit doctor în Chimie, avându-l drept coordonator pe Jean Marie Lehn, laureat Nobel. Și atunci de ce oamenii au crezut trăsnaia cu „ministrul fără bac“? Fiindcă voiau să o creadă, oricât de absurdă și de stupidă ar fi fost.
S-ar crede că o reformă autentică a educației românești, făcută de oricine o fi, chiar și de un ministru fără bacalaureat, ar fi trebuit întâmpinată cu aplauze. Doar că măsurile impuse de Daniel Funeriu atunci, prin 2009-2010, n-au fost văzute ca un beneficiu, ci mai degrabă ca un pericol. Cel mai tare a durut reformarea metodologiei examenelor de bacalaureat. Până atunci se știa că bacalaureatul „se trece“, că se copiază pe rupte, adesea de conivență cu profesorii supraveghetori, dar prea puțini s-au arătat nemulțumiți de asta. Odată cu măsurile impuse de Funeriu, aceste examene au devenit corecte – atât cât s-a putut – pentru prima dată după Revoluție: cu camere de supraveghere în sălile de examen, cu condiții stricte de examinare, cu subiecte secrete, cunoscute abia în momentul deschiderii plicului. Firesc ar fi fost ca o asemenea măsură, ilustrând de fapt normalitatea, să fie aplaudată de toată lumea; doar că, desigur, n-a fost, fiindcă bacalaureatul a devenit brusc, dintr-o simplă formalitate, cum era înainte de mandatul lui Funeriu, un examen care se pica. Și în primii ani s-a picat masiv, ceea ce, cum ziceam, a supărat pe mai toată lumea, inclusiv pe cei din interiorul sistemului educațional.
Repet: ani de-a rândul nimeni n-a părut deranjat că acest examen de maturitate era un simulacru jalnic, ce oferea societății analfabeți pe bandă rulantă – analfabeți cu diplomă, viitori studenți agramați și lipsiți de cunoștințe elementare, studenți la Litere care făceau greșeli flagrante de ortografie, studenți la Fizică care nu știau legea lui Arhimede și alții asemenea. Asta nu a deranjat; înăsprirea condițiilor de susținere a bacalaureatului, da.
Și atunci mă întreb iarăși: ce vrem de la învățământul românesc? ce vrem de la profesori? Să-i țină pe copii în clase, ca să nu bată străzile zi de zi, și să le ofere niște diplome pentru prezență? Dar chiar și pentru așa ceva încă sunt prea prost plătiți: un/ o babysitter costă mai mult. Să-și facă meseria așa cum se cuvine? Atunci să le redăm demnitatea și puterea necesare pentru a o face.