Mult s-a publicat și în 2023, deși cred că oferta de carte autohtonă, cu faliile ei de ficțiune și nonficțiune, are încă loc berechet să se extindă și segmente de cititori care își așteaptă favoritele, mai ales la proză, poezia fiind în continuare cea mai cameleonică și mai plurifațetată entitate ficțională din spațiul literar autohton. Traducerile din literaturi străine au ținut sus și standardele, și etalonul cantitativ, iar aici nu s-au petrecut mari surprize, editurile mari disputându-și, în continuare, titlurile-vedetă. Un semn de schimbare în ceea ce privește curatorierea și creșterea nișei de nonficțiune autohtonă a venit, anul acesta, dinspre Editura Nemira, prin colecția „n’autor nonficțiune“, în care au apărut două volume absolut meritorii, Fără instrucțiuni de folosire de Ioana Burtea și Despre memoriile femeii și alți dragoni de Raluca Nagy.
Am început abrupt cu concluziile, fără să lămuresc, atât cât se poate, ce este și ce nu este acest bilanț. Este, așadar, o încercare de a aminti apariții relevante pentru grupuri diferite de cititori. Nu este o ierarhie și nici cu totul reflexia propriilor gusturi literare, deși voi selecta și descrie acele cărți care intră cu siguranță pe primul raft personal. Este o trecere în revistă expozitivă, pe cât posibil corectă în detalii și coordonate, chiar dacă vor apărea inevitabile omisiuni. Mă voi ocupa mai ales de literatura autohtonă, proză și poezie, dar voi încerca să includ și cărți reper de eseistică, dialoguri, biografii sau critică literară.
Poezia
S-a strâns un raft consistent, cât să acopere multiplele orientări și preferințe vizibile în mediile interesate de poezie de la noi. Pentru mine, cea mai elaborată și mai sofisticată carte de poezie a anului, o carte ieșită dintr-o muncă uriașă de explorare politică și emoțională a lumii, a sinelui și poeziei este volumul Medeei Iancu, Țesătoarea. Opera instrumentală (frACTalia). Avem de-a face cu o lucrare pluristratificată și extrem rafinată, poezie feministă șlefuită la cele mai fine gradații: dramatizarea unor lupte invizibile adesea, a eforturilor pe care le presupune scrisul, a limitărilor pe care o lume injustă le pune scrisului femeilor. Medeea Iancu a construit o adevărată epopee, scrisă la persoana I, ale cărei personaje sunt corpurile feminizate, corpurile neconforme, respinse, discriminate, neascultătoare, rebele. Ele și mințile critice. Ele și reperele literare & culturale care le susțin căutările și speranțele. Stilistic, e o construcție asemănătoare, cum s-a mai spus, unei simfonii, iar efortul de construcție e absolut admirabil. Nu am văzut cartea Medeei Iancu în prea multe topuri, la final de an, dar sunt absolut convinsă că efectul ei va lucra în timp, emanând energie și încredere într-o nouă poezie: profund politică, riscantă și eliberatoare: „Când scriu, mă gândesc mereu la poezie. Cum a ajuns periferia să fie periferie și castelul, castel. Cum a ajuns strada să fie casă și poezia, Cenușăreasă. Imaginația mea nu este adjuvantul poetului. Imaginația mea este a femeilor cărora le ceri timp și cvasiabsență. Adesea a vorbi este elegie“.
Nu vreau să fac ierarhii, mai ales la poezie, și voi încerca în continuare să îmi exprim admirația pentru ceea ce am descoperit mai bun, anul trecut, în cărțile poetelor și poeților colegi. Sarx de George State (Nemira, Colecția Vorpal) e o astfel de carte, stranie, cu coduri precis reglate („State, bolborosind într-una, ermetiza“) dar totodată cu breșe în care pici direct și pe emoție. Aici, George State se întoarce la o materialitate a istoriei poeziei, la ancore și coordonate detectabile, ajustate pentru uz propriu, așa încât căutările spirituale să-și găsească un vector, oricât de blurat și escamotat, în(tre) lumi căzute în haos. E un volum care a absorbit mult livresc, multă experiență a textului metabolizat din nevoia urgentă de a găsi propria expresie capabilă să opereze în lume. George State, un poet interiorizat, retractil, traducător de mare finețe al lui Celan și Trakl, revizitează Antichitatea, îi scutură pe clasici, pe Horațiu, pe Dante, pe W.H Auden și pe Celan pentru a le smulge afirmații despre ziua de azi, despre respingere, despre așteptare, despre derivă, despre anihilare, despre nevoia de ritualuri, de horae canonicae recreate pentru aici și acum. În dicționarul de uz personal al cărților, aș numi volumul lui George State un asamblaj în stilul unui artist ca Joseph Cornell, de exemplu, ale cărui alăturări comunică stări liminale de însingurare, derivă și nevoia nedisimulată de împărtășire.
Către trecut se întoarce și Radu Vancu, în Kaddish, volumul apărut la Casa de Editură „Max Blecher“, desemnat deja Cartea de poezie a anului în Cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Și aici e vorba despre o rescriere, o refacere a unor trasee ale scrisului, dar cu alte mize. Construcția poematică din Kaddish pornește de la sfârșitul tragic al poetului maghiar Radnóti Miklós, ucis de naziști și aruncat într-o groapă comună. S-a salvat carnețelul în care își notase ultimele gânduri, contopit cu trupul descompus, iar soția lui, Fanny Gyarmati, l-a recuperat și a eliberat acele ultime însemnări. Pornind de la această istorie despre atrocitate și salvare, Kaddish se construiește pe două planuri, având în centru metafora gropii comune: pe de o parte sunt recreate fictiv orele în moarte și în groapa comună, gândurile trimise soției și fulgurațiile senine care vin din amintirea ei, pe de alta avem pagini de poeme-jurnal în care vocea poetului contemporan cu noi se raportează la moarte, la trecut, la „marii răniți“ și la marile dispariții, la poezie. Este și aceasta o carte a revizitării taților în fond, a „marilor morți“, cum le spune Radu Vancu, o carte cu o cadență incantatorie, prin care se înaintează greu, o carte construită ca un crez poetic, în care sunt decantate multe dintre convingerile lui fundamentale privitoare la poezie. Aleg un citat dintre cele conceptuale, ca un cadru semnificativ pentru toate declinările disparițiilor prelucrate în acest volum: „Înțelegerea literaturii ca reînviere a morților. Înțelegerea cuvintelor drept cărămizi ale caselor în care încercăm, din răsputeri & disperați & plini de speranță, să ne ademenim morții iubiți. Și pe cei trecuți, și pe cei viitori – deopotrivă.// Alt sens nu poate fi“.
Volum nou a avut în 2023 și Dan Sociu, cum reușești, viața mea, publicat la Polirom. Cartea începe în regim aparent minor, cu poeme limpezi, jucăușe, pe suprafețele oferite de modelul limerick-urilor, pentru ca de la jumătate să balanseze într-o cu totul altă tonalitate, o gravitate palpabilă, oricât de disimulată. Punctul de înclinație e marcat exact de poemul din care e desprins titlul, un poem de doliu și încremenire, despre dispariția mamei. Tot ce urmează, fie că e jucat în marginea refuzului unui registru grav, fie că e mixat cu fel de fel de inserturi care să bruieze imaginea, vine dintr-un strat adânc și se simte ca atare; vine din trecut și din trăirea pierderii, a pierderilor, experiență care contaminează orice joc. Iată un fragment din poemul despre care spuneam mai sus, o lamelă pe care se poate citi, în suprapuneri, durere, liniște și dor, fără ca nimic să fie numit: „și-n a patra dimineață/ am visat un cântec/ îl cânta o femeie cu vocea crăpată/ ca după ce-ai urlat mult și te-ai liniștit/ zicea cum reușești cum reușești/ viața mea/ să prinzi aripe/ când credeam că nu se mai putea./ Am simțit ușurarea era soare/ și când am dus gunoiul, resturi de lângă patul/ unde bolise înainte s-o duc de tot la spital/ am găsit pene colorate în zăpadă“.
Și Ioana Nicolaie a scos un volum solid, în care reapar, ca într-o nouă serie a unui film familiar, sevențe ce populează universul poeziei ei, de la primul volum. Este vorba despre Noctiluca, publicată la Editura Vellant. O imagine care revine obsesiv e cea a mamei, dar alunecările în trecutul din nord sunt frecvente aici, pe un fundal de criză și de panici. Mereu am admirat inventivitatea asociativă a acestei poete, limba pe care și-o construiește de una singură parcă, pentru a potrivi în ea experiențe și trăiri obsesive. În Noctiluca încape mult trecut, pe un fundal intens melancolic, încap tensiuni ale unui sine din prezent, surprins în momente de criză, în chingile fricilor și ale căderilor, iar pe final apar pandemia și războiul. Tot în final e plasat și poemul care dă titlul cărții și care îi setează just eclerajul: „Noctiluca/e un protozor marin/ cu corpul sferic/ prevăzut cu flagel/ fosforescent/ ce răspândește-n întuneric/ lumină“.
O revenire frumoasă, cu o poezie străbătură de ecouri ale unui sud asimilat inclusiv prin filiere livrești îi aparține Ligiei Keșișian, care a publicat Anul tigrului de apă la Casa de Editură „Max Blecher“. Tonalitatea dominantă e și aici cea a melancoliei, apăsarea pierderilor și dorul după alte variante de existență, după alte alegeri, după salvări care chiar să fie salvări. În inima cărții pulsează poemul care dă titlul, un strigăt ieșit din rana de abandon, un cânt de alinare a rănii dintre o mamă și fiică: „Se spune că anul tigrului de apă a fost tensionat/ omenirea a fost la un pas de război nuclear/ nu se spune nimic despre copiii născuți în anul/ acela poate doar că nu și-au dus niciodată fiicele/ la mare nu le-au văzut în rochii de mireasă/ n-au dansat niciodată cu ele și nu le-au salvat/ de la nimic pe lumea asta“. Un aer preapocaliptic, aerul crizelor se inserează între poeme despre singurătate și spațiile izolării și mici epifanii care depășesc sfera intimității fisurează manșonul de iluzii: „Apune-mi tu – dacă există libertate în vest/ cine o produce cine o ambalează cine o exportă/ și dacă o cos copiii din Thailanda pe vapoare/ o mai vrei?“.
Tot la Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul unui foarte priceput inventator de limbaj, flâneur pe teritoriile mereu supuse resemnificărilor, recontextualizărilor, jocului. Este vorba despre Florin Dumitrescu și cartea sa nouă, Sentimentul naturii. Mai mult decât glosare în teritoriile poeziei eco, îmi pare o întoarcere înțelegătoare către un trecut în care plasticul era Graalul unei întregi generații, întregul volum fiind montat pe contrastul unor falii de timp, cu șarjarea mecanismelor acaparatoare ale capitalului, către final. Un exemplu: „Asta e adoram plasticul// Și erau tricourile și helăncile/ după care tot tânjeam și le doream/ cu imprimeuri cât mai vii/ băieții cu Bruce Lee/ rănit transpirat dar gata de ofensivă/ fetele dimpotrivă/ pe piepturile lor podoaba/ supremă era poza cu Abba“. Iar către sfârșit intră curgerea ca pe banda de la supermarket a unei mantre ca un zgomot alb, ce pare imposibil de izolat: „Consum/ tot aici tot acum/ consum/ mai mult ca maxim/ Consum/ recunosc și-mi asum/ Trăiesc/ să consum“. Rima și tonalitatea minoră, de hit supraturat, acționează aici printr-un efect antifrastic, exhibând golul și mecanica lui.
Anul trecut a avut doza lui de surprize, una dintre ele fiind întoarcerea lui Constantin Vică la poezie, cu volumul 200020220, apărut la Editura OMG. Dincolo de stratificările tematice ale cărții, izolate prin microfilme din trecut, volumul lui Vică e un volum de poezie de dragoste, o suită de observații, livrate în tonalități reținute, despre singurătate, placiditate, extazele iubirii împărtășite și blankul de după ruperea conexiunilor: „era frumos în marea de suflete unde mă aflam,/ autostrada puterii și autostrada plăcerii se intersectau/ în brațele mele,/ marea de suflete fremăta.// la mult timp după, eram noi singuri, păzeam în/ mijlocul drumului./ nu mai trecea nimeni,/ numai tu mă roteai de rotițe, ca pe un ceas pobeda,/ și numai tu priveai inexpresiv spre cer“. Un Oblomov în era noilor tehnologii pare că își trăiește, mai degrabă placid, o suită complexă de melancolii: „când stau în camera mea mă simt gol până când/ mă dezbrac de tot/ mă întind pe pat și adorm încet.//privesc rufele la geam, un vânt bate dinspre nord-est./ de două săptămâni nu mai auzi nici un tren,/ de două săptămâni nu m-am mai ridicat cu/ adevărat din pat./ mi-a mai crescut o piele, părul s-a lungit până/ la podea./ sunt albă ca zăpada./ sunt suma desenelor animate din viața mea“.
Editura OMG a propus, anul acest, multe apariții, come-backuri și pariuri noi deopotrivă: Acțiuni și protocoale de Laura Francisca Pavel, Dmitri: INTJ de Dmitri Miticov, Grija de Mircea Andrei Florea. Tot aici au apărut două excelente volume de poezie în traducere: La umbra copacilor de Abbas Kiarostami (trad. Vlad Drăgoi) și Trofeu până ieri de Ágnes Kali, tradusă de Andrei Dósa. Oferta de poezie în traducere în 2023, chiar dacă redusă, a avut consistență și relevanță. Din păcate, spațiul unui bilanț nu mai îngăduie foarte multe comentarii atașate fiecărui titlu, așa că mă voi rezuma la o enumerare: Și tot mă ridic de Maya Angelou (trad. Diana Geacăr, Editura Vellant), Rețete de iarnă din colectiv de Louise Glück (trad. Bogdan-Alexandru Stănescu, Pandora M), o singură viață de Manuel Vilas (trad. Marin Mălaicu Hondrari, Charmides), Războiul s-a terminat, dragostea mea de Goran Simić (trad. Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici, Casa de Editură „Max Blecher“), urmat de volume ale unor autori central și est-europeni, apărute la aceeași editură: Noi, cei care am râs. Poeme alese (1958-1998) de Miroslav Holub (trad. Claudiu Komartin și Jiřina Vyorálková) și Ucenicul soarelui de Marko Pogačar (trad. Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić). Tot aici a apărut și avalanșa e pe sfârșite, o antologie de poezie islandeză contemporană tradusă de Ioana Miron. După cum se observă, poeții au fost, anul trecut și traducători.
Vlad Drăgoi, unul dintre poeții traducători de poezie amintiți mai sus, a publicat la Dezarticulat un volum nou, Soare frumos, o nouă mostră de stil frust, direct, poeme derivate din micronarațiuni abrupte ale faptelor zilelor, nopților și deplasărilor, combinate invariabil cu o spumă de comic superșarjat, singura raportare pe care o vede posibilă și mai ales fără complicații, pretenții și falsificări: „așa e bine și în viață/ adică dacă îți iese ceva nașpa/ fă cumva să te bucuri/ că oricum îți pare rău după/ adică ia și bagă rapid/ strugurii ăia puțini și loviți/ că viața e scurtă/ și nu știi dacă mai capeți alții/ no/ numai bine/ sănătate/ că-i mai bună decât toate“.
Lista volumelor nou apărute e prea lungă pentru a putea fi analizate fiecare, cu detalii, așa că am să las o enumerare finală a titlurilor care s-au adunat până la finalul anului: piesă de rezistență de Teodora Coman (Nemira, Colecţia Vorpal ), Poezii pentru începători de Florin Partene (Charmides), Sindromul Joubert de Tiberiu Neacșu (Cartier) Plăcerea spectacolului de T.S. Khasis ( Editura Tracus Arte), Realanti de G.G. UTZ și Bayraktar de Marin Postu (ambele apărute la Editura Prut) sau Contrescarpe de Cătălin Pavel (Vinea). Lor li se adaugă un nou volum marca Nora Iuga, Fetița strigă-n pahar, apărut la Nemira, Colecţia Vorpal. Nora Iuga a fost o adevărată vedetă anul acesta, și prin acest volum de versuri, și ca personaj central al filmului De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin? regizat de Carla Teaha.
Un adevărat eveniment editorial a fost publicarea, pe final de an, a poemelor lui Ovidiu Verdeș, apărute postum în volumul Luntre și punte la Editura Nemira. E un mare cadou această recuperare, nu doar pentru cei care l-au avut profesor pe Ovidiu Verdeș, nu doar pentru cei care s-au format zguduindu-se de râs cu Muzici și faze, ci pentru oricine caută să se întâlnească cu poezia la marginea obsesiei, cu un scris exigent, elaborat într-o discreție profundă. Cartea are o postfață evocatoare semnată de profesorul Mircea Martin și o notă privitoare la viața manuscriselor acestor poeme, semnată de Rodica Zane.
Pata neagră a anului poetic care abia ce s-a încheiat a fost dispariția uriașei poete Angela Marinescu. Moștenirea și impactul ei asupra a tot ceea ce s-a scris, în jurul ei, sunt incalculabile.
Trecând la debuturi, fie că s-a vorbit, fie că nu despre ele, au circulat în sistemul lor alternativ și nu în ultimul rând pe rețelele sociale. Iată o listă aproximativă a celor care au debutat în 2023, înainte de alte considerații: Mădălina Oprea – Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei, Maria Martelli – Cea mai norocoasă ființă, cu ilustrații de Mina Mimosa, Creaturile pădurii de Laura Partin, toate trei publicate la frACTalia, Vasile Gribincea – Coerența labirintică (Cartier), Șerban Mihalache – vom trece de Marte dar nu imediat și Alexandru Funieru – candelabre în valul artificial (ambele la Casa de Editură „Max Blecher“), Alberto Păduraru – Cartea cu moace (Dezarticulat), Daniel Coman – Polaroide (OMG), Andrei Vornicu – Scurt-metraje (Charmides) și nu în ultimul rând Cătălin Șuteu, apelofo_b (OMG), poate debutul despre care s-a discutat cel mai mult.
Din ce am reușit să parcurg, două sunt cele care pe mine m-au impresionat cel mai puternic, prin curaj și prin direcțiile asumate: Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei de Mădălina Oprea și Cea mai norocoasă ființă de Maria Martelli, cu ilustrații de Mina Mimosa (publicate la frACTalia). Volumul Mădălinei Oprea introduce o voce conștientă de sine și de mecanismele unei lumi patriarhale, care strivește, normează și nivelează în virtutea faptului că și-a putut mereu justifica agresiunea prin recursul la firesc și natural. Mădălina Oprea deconstruiește critic aceste chingi ale lumi și scrie o carte elaborată despre devenire, un volum atent construit și electrizat de energie feministă. Câteva dintre liniile de fugă ale cărții sunt fixate în numele secțiunilor cele de a doua părți: despre generații, despre prietenie, despre muncă, despre plăcere, despre iubire. Toate sunt conduse de o viziune compasivă, dar, în același timp, refractară la mistificări de orice fel: „Acest fel în care am fost privită/ ca fată/ în interiorul familiei,/ în școală,/ în lume/ – nu e natural, /e istoric/ e vechi,/ dar nu e natural/ e istoric“.
Cea mai norocoasă ființă de Maria Martelli e un volum care nu seamănă cu nimic din ce s-a publicat la noi până acum. Insuflat, ca și volumul Mădălinei Oprea, de o înțelegere politică de necompromis a lumii în care se mișcă, Maria Martelli dramatizează în poezie relațiile dintre om și animale non-umane, celebrând toate legăturile care ne susțin și ne hrănesc, în ciuda nenumăratelor distrugeri și excluderi: „să fie lumină în casă, iarna/ și să încăpem cu toții în ea/ cu vârfurile picioarelor întinse pe perne/ și cozile încovrigate sub mese/ pisică, om sau câine, ce specie om avea“. După știința mea, e primul volum publicat de poezie autohtonă antispeciistă, care se construiește asumat pe această coordonată, clar articulată și pe componenta feministă, și pe discursul anticapitalist pe care îl încorporează. Exemplificări ale acestui tip de poezie apar în antologiile Cenaclului X, dar cartea Mariei Martelli asumă la nivelul unui volum individual aceste coordonate. Am admirat inventivitatea ei, căldura care emană din versurile ei, felul în care redă scene de intimitate și comuniune, felul în care reafirmă speranța în schimbare. Reproduc aici câteva dintre versurile care încapsulează minunat tonalitatea deschisă a volumului și sunt și printre preferatele mele: „Dacă ai o ușă/ o poți deschide./ Dacă ai o masă, o poți pune./ Dacă ai o voce, poți cânta./ Dacă nu ai nimic, ai inima ta, / și nu departe, atâtea altele ca tine, / îți așteaptă chemarea“.
Dintre antologiile apărute anul trecut, importante mi se par următoarele: Toți sunt îngrijorați de V. Leac (Dezarticulat), Dragă poezie de Ion Monoran, cu o prefață de Viorel Marineasa (Humanitas), Etica grunge. Suntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 de Ștefan Manasia (Cartier) și antologia poemelor Ruxandrei Cesereanu, apărută la aceeași editură, Panteră neagră am fost cândva. Poeme alese de Giovanni Magliocco și Ilona Duță. O altă antologie neașteptată, apărută către finalul anului este cea din versurile lui Alexandru Andrieș, Fluture pe perdea, antologie alcătuită de Florin Hălălău la Editura Paralela 45.
Proza
Un ritm susținut de apariții s-a păstrat și la proză. Editura care a făcut o prioritate din portofoliul autorilor români, Polirom adică, a propus și anul acesta cele mai multe titluri, între care și multe debuturi: Viața e a mea de Emilia Faur, Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă de Alex Olteanu, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor de Cristina Chira, Visul canadian de Bogdan Perțache sau Vezi mâinile mele de Gabriel Macsim.
Și categoria revenirilor e bine reprezentată la aceeași editură, în 2023 apărând volumele unor autori care au deja propriile culoare consolidate. Andreea Răsuceanu și-a rotunjit trilogia satului C cu Linia Kármán, un roman al dislocărilor și al fisurilor identitare, provocate de migrație, iar Simona Goșu, de exemplu, a publicat primul ei roman, Stela, după volumul de povestiri foarte bine primit apărut la aceeași editură. Romanul preia numele protagonistei, o femeie care după ce a ținut gestiunea unui depozit de carte și a fost prinsă vânzând cărți, în regim propriu (mai mult dintr-un amestec de naivitate și idealism, decât din impulsuri infracționale), ajunge să facă curat în casele unor familii înstărite și să plimbe bârfe de la unii la alții, neglijându-și relațiile cu propria familie. Ea face cu ochiul unui personaj clasic al Gabrielei Adameșteanu, Vica Delcă, eroina din Dimineață pierdută, mizele aici fiind cu totul altele. Stela (Enache) nu e un personaj pe care să-l placi cu totul, ba e chiar unul cu ipostaze respingătoare adesea, însă către final devine limpede care sunt luptele ei personale și ce ar avea de schimbat, dacă ar mai fi timp. E, cred, un roman despre care se va mai vorbi, pentru că deschide piste și subiecte sensibile ale lumii actuale, inclusiv rasismul și homofobia, surprinse pe fundalul referendumului de tristă amintire, inițiat de Coaliția pentru Familie.
Alte reveniri, la aceeași editură au însemnat cărți noi de la Cosmin Perța, care a publicat romanul Ca să nu se aleagă praful de toate, de la Bogdan Crețu – Mai puțin decât dragostea, Cristian Fulaș – Specii, Florin Irimia – Nu spune asta!, Mihai Buzea – Tarot sau George C. Dumitru – Rupturi, Lila Calancea – Alionușka. 2023 a fost și anul în care Veronica D. Niculescu s-a întors la proza scurtă, oferind un nou volum sensibil și convingător, Quilt, dar și momentul unei reinventări surprinzătoare, ca prozatoare cu detentă amplă: mă refer aici la apariția unui foarte stufos roman de Angela Martin și lansat către finalul anului. Valentina, romanul a trei generații din Arad, a fost recomandat de Adriana Babeți, Rodica Zane și Carmen Mușat drept o frescă a unei societăți multietnice, prinsă în încercări istorice și personale, recreată în ficțiune de o autoare cu o carieră notorie de eseistă, critic literar și traducătoare.
Un alt roman masiv și extrem de bine condus, o tapiserie complexă, capabilă să încânte iubitorii de romane istorice și să convertească scepticii, este Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu (Polirom), un roman în care m-am abandonat fascinată de detaliile istorice și de straturile poveștii, atât de bine controlate de autoare. Cartea e un tur de forță și o mostră de documentare uriașă, care își invită cititorii în lumea medievală românească, dar și la porțile sultanului, dar și în Florența, de exemplu, și în nenumărate alte spații, pentru a o urmări pe Chiajna, inițial ca fiică a lui Petru Rareș și apoi ca figură de forță a istoriei și a politicii Valahiei. Consider acest roman una dintre cele mai ambițioase proiecte prozastice ale anului trecut.
O noutate în ceea ce privește viața prozei contemporane românești o reprezintă colecția „Traverse“, coordonată de Dan Pleșa, de la Editura Vellant. Aici au apărut până acum romanele Miere neagră de Dan Pleșa, Maluri de Tudor Crețu, debutul în proză scurtă al Ancăi Chomoiu, Atunci când, și romanul de debut al Sabinei Yamamoto, Nu mai e nimeni acasă, apărut către finalul anului și care are deja reacții foarte entuziaste.
Și Editura Humanitas și-a continuat seria dedicată literaturii române contemporane, mizând deopotrivă pe debutanți și nume cunoscute. Printre titlurile apărute anul acesta în colecția inițiată de Andreea Răsuceanu ar fi de reținut romanul lui Iulian Popa, Între vii (care vine după un volum de proză scurtă prețuit printre aficionados ai genului), un nou roman de Mircea Pricăjan, Murmur, debutul în proză scurtă al Doricăi Boltașu, Într-o dimineață, devreme, prozele Adrianei Jderu din Spații mici (un debut lăudat și cu priză la cititori) cărora li s-a adăugat romanul lui Andrei Mocuța, Transfer și noul volum de proze al lui Cătălin Pavel, Adevărul despre vacanțe. La Editura Humanitas a apărut anul acesta și un nou volum de proză scurtă, așteptat de fanii lui Radu Paraschivescu, Garoafe la bordel, iar la Litera, debutul Doinei Gecse-Borgovan, Rătăciri deliberate.
Proza scurtă, de altfel, e din ce în ce mai prezentă, în varii formule, și, dacă ne uităm la anul care abia s-a încheiat, vedem că a fost un gen abordat cu succes și la debut, și la vârste mature. O revenire la proza scurtă din partea unui autor receptat cu mare entuziasm la debut este În creștere de Mihai Mateiu, apărut la Editura Trei. Avem aici patru proze de dimensiuni medii spre mari ai căror protagoniști sunt mai ales băieți și bărbați tineri, care își trăiesc ritualurile de maturizare. Petrec, chiulesc, se întâlnesc în parc și discută despre trupele rock, despre yoga sau despre aeromodelaj, pe fundalul care se întrezărește a fi al Clujului, vorbesc despre fete, își trădează prietenii, se fac de râs, o iau de la capăt. Regăsim personaje care traversează mai multe proze și mai multe etape, dar efectul se aplatizează oarecum către final, poate și din cauza senzației de blocaj în aceleași reflexe. Volumul întregește însă tabloul prozei scurte apărute în 2023. În fine, volumul colectiv Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonat de Cristina Ispas la editura Paralela 45, oferă o privire de ansamblu asupra stilurilor și viziunilor pe care le îmbrățișează scriitoarele contemporane. Ca orice antologie, are vârfuri și scăderi (predomină, însă, reușitele) și cu siguranță fiecare își va găsi favoritele, dar dincolo de asta rămâne efectul de catalog relevant pentru orientările în proza pe spații mici ale scriitoarelor contemporane, oricât de diferite sau inegale.
În colecția N’autor a Editurii Nemira, coordonată de Eli Bădică, au apărut mai puține titluri de ficțiune anul acesta, dar și-a dezvoltat segmentul de nonficțiune autohtonă, cum spuneam chiar la începutul acestei dări de seamă. Mi-a plăcut volumul Mihaelei Buruiană, Pe cine iubești mai mult, debutul unei foarte bune cunoscătoare și traducătoare de literatură. E un volum de proză compozită, în care se regăsesc, în scenarii din locuri și timpuri diferite, multe personaje itinerante construite convingător, cu prospețime și pro-funzime. Noul roman al Mariei Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, apărut în aceeași colecție, e o carte de dimensiuni reduse, dar de o intensitate capabilă să destabilizeze la lectură. Povestea e una dură despre relațiile dintre mame și fiice. Aici tensiunea mocnește între trei generații: mama – cea care spune povestea, fiica (Ioana) și bunica – mama naratoarei, care e pe moarte, internată de urgență. Trecutul marcat de răceală, de abandon, de iubire și de nenumăratele ei asalturi, de despărțiri și încercări de reapropiere e prezent în fiecare scenă, indiferent că se vorbește despre rebeliunea fiicei adolescente sau despre bărbații din viața mamei. E și o carte care gravitează în jurul poeziei și nu numai pentru că apar frecvent citate din poezia română contemporană. După Oameni mari, romanul cu care a debutat în aceeași colecție, Maria Orban propune un microroman compact și de impact, ieșit dintr-un subiect dificil, greu de dus, mai ales că absolut totul în această carte e precipitat și distorsionat de perspectiva pierderii.
Tot anul acesta au apărut și volumul confesiv al lui Péter Demény, Vârtej în reluare (Curtea Veche Publishing), o privire către trecut, cu problemele și greșelile care îl încarcă, și, la aceeași editură, un nou volum de povestiri de George Moise care glosează în marginea experiențelor străinului în spațiul nipon, Kanashibari. Povestiri pe jumătate visate. O altă noutate a venit de la Iulian Tănase, care a publicat la TREI Teoria fricii.
Două romane s-au detașat și la editura Cartier, Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu și Sfârșitul lumii e un tren de Daniela Rațiu. Primul aduce în prim-plan vocea unei copile dintr-un sat basarabean și dorul ei după o lume imaginată, strălucitoare, urbană, întruchipată de mătușa care o vizitează din când în când și care nu mai vrea să aibă de-a face cu satul și cu toată violența lui. Ochii copilei dezvăluie hiperbolizat toate aceste concentrate de brutalitate, numindu-le poate tocmai ca să n-o strivească, dar efectul e tot acela de drum închis, lipsit de orizont. Al doilea, o poveste extrem de dură despre un episod atroce: foametea de după război din Basarabia. Las aici începutul, ca indiciu pentru tonul dominant al cărții: „În mijlocul uliței, hoitul unui soldat. Va fi mâncat. Roiuri de muște se așază pe fața lui. I-au acoperit gura albă, uscată, buzele crăpate și însângerate, ochii deschiși. O privire nedumerită. Ultima privire. Va fi mâncat de semenii lui“.
O surpriză pentru mine, între atâtea apariții cu teme și mize atât de diverse, a fost un policier proaspăt, care e, desigur, mai mult de atât: În tăcerea nopții de Dragoș C. Costache, apărut la Editura Tritonic. Romanul e plasat într-un București interbelic alternativ, în care o polițistă lesbiană, cu convingeri feministe, subcomisar Milia Popova, acționează în tandem cu un grobian sensibil, comisarul Popescu, fost soldat în Primul Război Mondial, pentru a soluționa crime comise împotriva unor ofițeri ai armatei. Investigațiile lor sunt tot atâtea ocazii pentru a pătrunde în spații ale nopții: cluburi, culise de baruri controlate de clanuri și de interlopi, bârlogul altora asemenea. Cartea e scrisă cu vervă și reușește să conserve suspansul, dezvelind un București credibil, fără a idealiza nici un strop interbelicul. Dacă aveți chef de un tur alert printr-o capitală în care legionarii complotează și vor să arunce în aer o lume întreagă, În tăcerea nopții e un pariu sigur. Tot o surpriză e romanul Oanei Paler, Stadii (Rocart), care a strâns deja foarte multe recomandări.
O altă carte care mi-a rămas aproape din tot ceea ce s-a publicat anul trecut e un debut în proză scurtă, Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor de Cristina Chira (Polirom). Sunt aici povestiri care surprind în momente de mare intensitate mai multe personaje aflate la vârsta tinereții care dă pe dinafară. Există dezamăgire și există inevitabilul gust amar, dar ele sunt redate fără a supradimensiona nici o formă de violență care le-ar putea însoți, care ar putea ricoșa. Mi-a plăcut prospețimea și flow-ul acestor proze, fie că sunt plasate în România, la festivaluri de muzică sau în ruralul răsturnat de petrecerile unor adolescente, fie în Londra, un oraș al singurătăților, al muncilor abrutizante și al atâtor vise pe care să le hrănească. E un volum rotund și care nu-și trădează intențiile, scris cu subtilitate și cu dorința de a înțelege și scrisul, și lumea.
Această privire în urmă la parcursul editorial trecut ar fi insuficientă fără a numi măcar câteva apariții din categoria nonficțiune care au marcat anul trecut. Mai întâi, două apariții din colecția N’autor nonficțiune, la Editura Nemira: Despre memoriile femeii și alți dragoni al Ralucăi Nagy, un plonjon în trecutul personal, pe un fir al memoriei bruiat de flashbackuri cu toate locurile străine în care s-a mutat și care au transformat-o, și Fără instrucțiuni de folosire de Ioana Burtea, o colecție de eseuri personale cu mare priză la lectură, glisând pe teme ale devenirii unei tinere femei, de la abuz în familie la formarea ca jurnalistă, istoria prieteniilor cu alte fete și decizii majore, cerute de maturizare. Un reper va rămâne și cartea lui Iulian Bocai, Eseuri (Tracus Arte), iar în literatura de călătorie, cartea lui Marius Chivu, Trei săptămâni în Atlas (Humanitas).
Într-un alt registru, o altă carte cu structură hibridă, incluzând și confesiuni, și interviuri și pagini de recuperare documentară, este Spații aparte de Alex Zorilă (frACTalia), un volum foarte necesar, care celebrează identitatea lesbiană și documentează cultura queer și experiențele lesbienelor din România. La aceeași editură a părut și Un pisoi cu cap de floare, jurnalul unei spitalizări de Denisa Duran.
Trecând în zona dialogului, o apariție de raftul întâi e Desene mișcătoare (Polirom), cartea în care conversează Andrei Gorzo și Mihai Iovănel, invocând falii dintr-un cinema care le-a marcat gusturile și deschizând acest dialog pasionant către cititori care nu consumă neapărat critică înalt specializată de film. E una dintre cele mai antrenante și totodată dense cărți citite anul trecut. O carte de eseuri în dialog este și Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte de Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu, adăugită față de prima ediție, cu ilustrații de Andrei Gamarț. La Cartier, Gheorghe Erizanu a publicat un nou volum de „texte egoiste“, Și-am să devin erou.Pentru că 2023 a marcat centenarul Monica Lovinescu, din bilanț nu poate lipsi albumul centenar realizat de Cristina Cioabă, la Editura Humanitas: Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin și tot la Humanitas, păstrând direcția cărților de memorialistică, a apărut jurnalul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, acoperind perioada 31 august 1988 – 12 decembrie 1989.
La categoria critică literară mi se pare important să reținem trei volume cu greutate, toate apărute la Casa Cărții de Știință: Între lumi. Romanul românesc în sistemul literar modern de Daiana Gârdan, Zoom in/ zoom out. Lecturi de critică și literatură contemporană, volumul care recuperează o selecție din cronicile lui Alex Goldiș, și Literaturi transnaționale în transmisiune directă: Transilvania, translații, transgresiuni…, volum coordonat de Ioana Bot și Mădălina Agoston.
Notele mele despre anul literar 2023 se opresc aici, cu regret că n-a fost loc pentru mai mult. Faliile existente între direcții par că se păstrează, dar, la nivelul diversității, poezia a reușit și în 2023 să-și găsească mult mai multe culoare alternative decât proza și să creeze adevărate breșe în sistem.
1 Trackback