***
Tot anul 1968. In plina revolutie sexuala, Cehia, care intotdeauna s-a considerat o tara occidentala, nu vrea sa ramina in urma. O femeie plina de initiativa, Barbara, organizeaza orgii la care participa necunoscuti pe care femeia ii dirijeaza cu o dedicatie exemplara. Unul dintre invitati, Jan, nu mai poate intra in atmosfera, cu atita militarie in jur. Situatia intreaga il amuza, ii stirneste hohote de ris, asa ca e invitat sa plece. Peste citiva ani, in strainatate, alaturi de o prietena ale carei naravuri sexuale (in mod igienic dezinhibate) ii taie orice chef de hirjoana, Jan face nudism pe o plaja a Atlanticului. Toata lumea sporovaieste dezbracata despre binefacerile culturii lipsite de prejudecati a corpului gol, un evident avanpost al mentalitatii egalitare a viitorului. Insula nudistilor e un paradis, constata unul dintre entuziasti. In mod bizar, lui Jan insula nudistilor ii aminteste de nuditatea fortata a evreilor siliti sa intre sub dusurile mortii la Auschwitz. Concluzia: daca transformi sexul in lozinca politica, e posibil sa le strici pe amindoua.
***
In linia anchetelor jurnalistice cu oameni tineri care vorbesc despre lucruri de demult (d. ex. paginile din numarul trecut al „Suplimentului” cu „Dosariada” vazuta de tineri), nu gasesc nimic mai bun de facut decit sa trimit la aceste cazuri fictionale, dar atit de elocvente. Exemplele de mai sus, extrase, bineinteles, din Cartea risului si a uitarii de Milan Kundera, vorbesc despre limitele politicului, despre faptul ca nu totul este politica. Iar cel mai bun indiciu este sexul. Sexul nu este niciodata politic. De aici incepind, am fixat o granita dincolo de care putem sa ne refugiem din fata politicului. Aici incepe viata noastra personala.
In eseul sau Les testaments trahis, Kundera protesteaza impotriva tendintei cehilor de a-si denigra trecutul din comunism. Sa dam citatului ce-i al citatului: „Imi privesc interlocutorii: nu au fost nici fortati sa emigreze, nici intemnitati, nici dati afara din serviciu, nici macar rau vazuti; toti si-au trait viata in tara lor, in apartamentul lor, la locul lor de munca, si-au facut vacantele, amicitiile, amorurile. Prin expresia «cei 40 de ani oribili» ei isi reduc viata doar la aspectul ei politic. Dar macar a fost traita istoria politica a ultimilor 40 de ani ca un singur bloc de orori nediferentiate? Au uitat ei anii cind se uitau la filmele lui Forman, citeau cartile lui Hrabal, frecventau micile teatre nonconformiste, isi povesteau bancuri si, in aceasta veselie, isi bateau joc de putere?”. Nu e o pledoarie pentru curatirea de pacate a comunismului, bineinteles. Ci pentru o depolitizare a memoriei noastre afective si afectuoase. Posedam suficiente amintiri din perioada predecembrista care n-au nici o legatura cu comunismul. Cu ele ce e de facut?