Nu incepem sa ne gindim la asta decit in momentul in care unul dintre personaje descrie reactia cuiva care tocmai a incasat-o in plina figura – e expresia pe care o are Frost la prima sedinta de inregistrare, cind Nixon il executa cu o tirada pe care nu o poate opri – privire muta, perplexa, imposibilitate de reactie imediata.
Din acel moment – si nu e deloc inceputul filmului – totul e in asa fel construit incit sa observam ringul. Fiecare jucator are antrenorul lui, Nixon pe seful campaniei (Kevin Bacon), iar Frost pe producatorul sau (Matthew Macfayden). Plus echipa de tehnicieni – adica specialisti in politica si ziaristi a caror menire e sa scotoceasca dupa informatie si sa imagineze toate scenariile posibile la care eroul lor sa stie sa reactioneze. Acestia intervin la pauza, cu indicatii de ultim moment aruncate in viteza, inainte ca arbitrul sa dea drumul urmatoarei reprize. Daca pierde toate rundele pina la ultima, Frost se mobilizeaza si, atunci cind vine vorba de Afacerea Watergate, reuseste sa-si puna adversarul la podea. Cum se spune in film, daca ai un final victorios nimeni nu mai tine minte ce-a fost inainte. E momentul in care reuseste in fine sa-l surprinda pe Nixon si sa-l faca sa declare: „Nimic din ceea ce face un presedinte nu este ilegal”. Prim-planul pe care Nixon l-a lasat lumii la final – si care demonstreaza forta televiziunii si a imaginii – infatiseaza un om imbatrinit, cazut si obosit, care si-a epuizat armele si care aproape ca recunoaste verbal ca a gresit.
Peter Morgan, cel mai briliant scenarist al momentului
Daca la The Queen (realizat tot dupa scenariul lui Peter Morgan), lucrul care impresiona cel mai mult era scenariul, la Frost/Nixon e la fel. Poate cel mai briliant scenarist al momentului, britanicul are o extraordinara viziune de ansamblu si un simt al ritmului (nu doar al replicii) care face din scenariile sale niste tesaturi pe cit de rezistente pe atit de elastice. Ele sint atent bibilite, dar surprind elemente de finete, amanunte, si nu sint deloc asemeni unor broderii grele. Materialul e suplu, alert, e usor sa respire prin el fiecare element si fiecare personaj. Nixon si Frost care se apara prin niste masti si pentru care interviul e capital – Nixon pentru ca se poate disculpa public si isi poate asigura o retragere demna, Frost pentru ca si-a investit banii si e nu doar cu bugetul in galeata, dar si cu viitorul profesional. Miza este, deci, imensa. Si celelalte personaje pot respira prin elementele lor caracteristice. Aceasta textura aerata elimina surplusurile – e irelevant, de pilda, ce cauta in America juna pe care Frost o agata in avion si care adasta pe linga echipa pe toata durata interviului. Iar aceasta textura retine pregnant portretul precis al fiecaruia, fara sa pretinda ca-l goleste de mister: Nixon e un monstru pentru cit de stapin e pe sine, chiar si atunci cind uita (sau pretinde) o convorbire telefonica in care prea isi punea poalele-n cap. E scirtar, dur, ferm, cinic, imprevizibil, pe cit de voluminos si greoi pe atit de smecher. Frost pare mai versat si mai versatil. El are avantajul perdantului, al performerului de la televiziune cu imagine de playboy care face interviuri cu Bee Gees si prezinta tot felul de show-uri futile. E foarte interesant cum isi construieste Michael Sheen personajul – care e la fel de ascuns si de involburat, dar in alt fel, ca Nixon. Si Frank Langella in rolul lui Nixon, si Sheen lucreaza cu un nivel secund de joc.
Amindoi trebuie sa sugereze ce se intimpla inlauntrul personajului, dedesubtul planului fizic (adica ce se vede pe ecran), dar sa nu isi intoarca eroul cu burta pe dinafara. Pentru ca unul dintre lucrurile care face ca acest film sa fie fascinant nu sint doar scenariul, interpretarile (tuturor actorilor), regia care pune rame pretextind un fals documentar, acuitatea istorica, trimiterile la zi, ci faptul ca cele doua personaje centrale ramin la fel de misterioase cum au inceput filmul, chiar mai misterioase. Ar fi devenit Frost si Nixon prieteni in alte circumstante? Greu de spus. Cert e ca s-au respectat, iar secventa finala certifica paralela cu un meci, caci adversarii isi string miinile, chiar daca poarta in continuare manusi.
Frost/Nixon, de Ron Howard.
Scenariul: Peter Morgan.
Cu: Frank Langella, Michael Sheen, Sam Rockwell,
Kevin Bacon, Oliver Platt