Ca sa fiu scrupulos de exact, Ionel Acsinie vrea un buletin pur si simplu, o carte de identitate, fie ea europeana sau nu. Problema lui nu e legata de Europa, ci tocmai de „Numele Mierlei“, adica de lumea incilcita, dezordonata si, cei drept, foarte comunicativa in care traim.
Daca ar trebui sa ma lansez eu insumi intr-o interpretare a clipului, povestirii, schitei, as spune ca e vorba de o stare de confuzie identitara atit la nivel individual, cel al lui Ionel Acsinie, cit si la nivel de natiune – o natiune pornita sa rescrie istoria si sa transforme mierla in erou. Dar nu fac eu teoriile.
De fapt eu nici nu cred ca literatura trebuie sa justifice ori sa explice realitatea, desi de multe ori chiar si in textele mele asa par sa stea lucrurile. Literatura, asazisa fictiune, poate sa faca realitatea, fiindca ea te invata cum sa privesti acea realitate – sau orice realitate. Scriitorii nu sint asa de inocenti precum par, iar dictatorii si tiranii de orice fel au stiut-o foarte bine.
S-a vorbit mult in ultimii ani despre romanul romanesc postdecembrist. Cum stam insa cu proza scurta?
Prost – la nivelul perceptiei critice si a publicului, fiindca se pare ca toata lumea prefera romanele. Insa e o realitate generalizata: cu exceptia Statelor Unite, care constituie de fapt cea mai puternica piata literara de pe glob, nicaieri un volum de povestiri nu stirneste acelasi interes ca un roman. Iar eu simt ca nu e corect. Mi s-a spus, de exemplu, ca in Numele mierlei exista clipuri ce puteau fi prelungite si, cu un pic de viclenie auctoriala, aveau sanse sa devina roman. Probabil ca e adevarat.
Din pricina asta sustin ca povestirile sint un gen nedreptatit. Un volum cu douazeci de texte ii ofera cititorului douazeci de povesti (si ii pretinde scriitorului douazeci de eforturi imaginative). Nu e putin lucru.
E pacat si din cauza ca literatura romana are proza scurta extraordinara, care – zic eu – intrece ca volum romanele de valoare. Iar la ora actuala exista la noi o generatie literara de povestitori extraordinari. Povestitori cu vina, povestitori adevarati, care te pot fermeca mai tare cu o avalansa de istorii decit cu un roman construit migalos, dar artificial…
L-ai tradus pe David Lodge. Ce probleme ai intimpinat in „lupta“ cu textul?
Din David Lodge am tradus demult. L-am si uitat… Uite, problema e ca de fiecare data cind incerc sa intru pe sub pielea unui autor nou, trebuie sa lepad pielea celui vechi. Pielea scriitoriceasca, vreau sa zic.
Din cite imi amintesc insa, in pielea lui Lodge ma simteam destul de bine. Lodge este profesor de literatura, asa ca scrie curat si cu o logica narativa pe care i-o pot urmari si chiar anticipa (fiindca am studiat la acelasi tip de facultate umanista: Litere). Asta nu inseamna ca n-am avut probleme la traducere. Chiar dimpotriva. Problemele pe care le pune sint tot de ordin cultural si lingvistic si, dupa parerea mea, din cele mai greu de rezolvat.
In primul rind, textele lui David Lodge contin o multime de aluzii intertextuale, care la o prima lectura ii pot scapa chiar si cititorului nativ, britanic. Si nu trebuie sa scape! In al doilea rind, umorul lui Lodge combina acel clasic umor sec englezesc de cea mai buna calitate cu umorul de limbaj. Sint greu de tradus si unul, si altul, iar daca la vreun joc de cuvinte gasit cu maiestrie de autor eu pun o nota de subsol cu traducerea seaca si explicatia „Joc de cuvinte intraductibil, in limba engleza“, ma consider cumva infrint. Am evitat mereu asemenea note si nu le pun decit in caz de extrema urgenta. De „Stejar, extrema urgenta!“ – expresie care, apropo, cred ca in prezent are nevoie si ea de o traducere in romana.