Prima intilnire cu Paul Cornea s-a petrecut in anul intii, cind am tinut sa ajung la un curs de hermeneutica mobilizat fiind de lecturi complicate si datatoare de siguranta snoaba precum Derrida, Deleuze sau Foucault. Aroganta limbajului „ales” si siguranta jocului filosofico-lingvistic de anul intii mi-au fost date peste cap de un hermeneut „cu capul pe umeri”. Aceasta a fost prima impresie dupa primul curs. In afara de iritarea fireasca pentru un neofit agresiv, cum ca profesorul acorda atentie unor intrebari ignorante si unor problematizari futile, am simtit clar o referinta, un punct stabil intr-o mare de jocuri de cuvinte si hipnotizante nesigurante semantice. Paul Cornea era primul om in carne si oase care se descurca extraordinar intr-o jungla de concepte ambigue, de speculatii extrem de rarefiate. Pina si cei mai obscuri filosofi ai limbajului se limpezeau in explicatiile profesorului. Este si calitatea principala a cartii sale nou aparute. O sinteza perfecta, speculatii cristaline, pe marginea unora dintre cele mai complicate meditatii din istoria gindirii.
Stilul lui Cornea nu este cel al lui Popper. Nu se apropie de „obscuri” intr-o maniera polemica, nu traduce ostentativ limbajele complicate (de tip Habermas sau Heidegger). Popper ramine insa o referinta de nadejde (pomenit si in scurta introducere a studiului). Este eliminat spiritul agresiv al polemicii, dar este pastrata dorinta de dezambiguizare ca o formula absoluta de sinceritate „stiintifica”. Am pus intre ghilimele multhulitul cuvint nu peiorativ, ci admirativ. Si „popperian”: stiinta nu inseamna doar rigurozitate, ci mai ales examinare critica. Cursurile profesorului Cornea: senzatia de stabilitate pe care ti-o ofera credinta de nejustificat in tranzitivitatea limbajului teoretic, oricit de aproximativ, prin forta imprejurarilor hermeneutice.
Irita prin rabdare uneori, pentru ca cerea rabdare, la rindul sau
Aceasta carte mi-a amintit de stilul aparent didactic, dar plin de profunzime, prin care aveam acces la alambicatele cai ale traseului hermeneutic. Paul Cornea irita prin rabdare uneori, pentru ca cerea rabdare, la rindul sau. Regulile de baza: cercetatorul nu e buricul pamintului, el isi stabileste ipoteze in functie de referinte exacte si lecturi extrem de patrunzatoare; asculta cu atentie orice intrebare, oricit de naiva, pentru ca ea ar putea ascunde vicii ale unei demonstratii aparent elaborate; compara tot timpul, nu-si face chip cioplit dintr-un singur filosof sau teoretician – teoria nu exista decit ca o comunitate de gindire, nu ca un cult al unei singure gindiri.
O alta experienta vitala cu Paul Cornea mi (ni) s-a intimplat la cursul de master, prin 2001. Am avut de prezentat referate legate de cursul despre istoria interpretarii care se intinsese pe intreg anul. Fara sa ne vorbim dinainte, si eu, si Luminita Marcu am simtit nevoia unor lucrari atipice. Ea a facut o mica deconstructie autobiografica a teoriei literare in Facultatea de Litere care l-a impresionat neasteptat pe profesor. Cu atit mai mult cu cit Luminita avusese o mica disputa cu Paul Cornea tocmai pe marginea incetinelii demonstratiei teoretice. Eu am scris despre hermeneutica la… „Procesul etapei” si, in general, in discutiile nesfirsite despre fotbal. Etapele clasice ale interpretarii puteau fi identificate inclusiv in discursul incoerent al unui Hagi. Fotbalul suscita, din punctul meu de vedere, un efort extrem de popular de interpretare. A fost un text destul de teribilist, apreciat de asemenea de extraordinarul profesor. Cel putin in cazul meu, a fost un clasic scenariu pedagogic despre cucerirea discipolului prin intelegerea actului adolescentin de epatare generat de nestiinta sau inca-insuficienta-stiinta.
„Sentimentul general al celor care am pasit in secolul XXI este ca lucrurile nu merg bine”
De-a lungul cartii, Paul Cornea nu a incetat sa ma surprinda profund cu afinitati extrem de subiective. De unde sa stiu, de exemplu, ca aveam sa dau chiar si peste un autor atit de apropiat precum Montaigne, ca referinta extrem de draga si profesorului meu. Si nu in orice context, ci in unul dedicat unei foarte expresiv scrise elegii a rationalitatii. Montaigne observa intr-unul dintre eseurile sale glosarea nesfirsita pe care o presupune interpretarea interpretarii. Paul Cornea continua cu un comentariu care merita citat in intregime, oricit de putin spatiu as avea aici: „Sentimentul general al celor care am pasit in secolul XXI este ca lucrurile nu merg bine, ca lectiile tragice ale trecutului nu par sa ne fi invatat minte, ca echilibrul de putere si consimtamint pe care se intemeiaza actuala ordine a lumii e fragil si amenintat sa se destrame. Cu adevarat ingrijorator nu e faptul ca tot mai multe obiecte, conduite, sentimente tind sa se transforme in «probleme», deci sa devina interpretabile, ci ca un numar tot mai mare de interpretari par comandate de teama, frustratii, paranoia, hedonism iresponsabil, dorinta de putere. (…) A devenit oare rationalitatea o marfa desueta, fara valoare?”. Cartea Interpretare si rationalitate este ea insasi un raspuns la astfel de intrebari cu aparenta retorica. Evident ca nu este o marfa desueta. Evident ca, oricit de irational, hedonist cinic, omul modern este atras irezistibil ca o insecta neputincioasa de becul aprins. Numai ca o reduta luminos rationala este din ce in ce mai greu de construit. O carte precum cea a lui Paul Cornea e din ce in ce mai greu de scris. O atitudine luminos-critica, o pofta de lectura, de colaj, de comentare sint din ce in ce mai greu de (auto)impus. Dar asta nu inseamna ca aceasta carte nu merita citita de cit mai multi. Nu e doar pentru literati, este destinata tuturor acelora care au meditat macar o data la rolul comunicarii in societatea moderna.
Inchei cu o observatie asupra farmecului retoric la Paul Cornea, farmec obtinut prin amestecul surprinzator de atitudine critica si viziune permisiva, de intelegere (ar merge mai bine un cuvint frantuzesc, „comprendre”) asupra obiectului studiat. Paul Cornea accepta cu o usurinta dezarmanta uneori evolutia literaturii, a „literaritatii” catre tarimuri imprevizibile si, totodata, impune aceeasi privire rationala si asupra zonei prin excelenta irationale a culturii populare, de exemplu: „Ajungem astfel cu totii, mai incet sau mai repede, la un mod pragmatic si permisiv de a intelege literatura. Faimoasa butada a lui Roland Barthes, si anume ca «literatura este ceea ce se invata in scoala ca fiind literatura», nu mai e de actualitate; adevarul este ca scoala a ramas mult in urma vietii si nu numai fiindca, din inertie si rutina, pastreaza distanta fata de expresiile inovatoare, ci si pentru ca se manifesta foarte reticent vizavi de asimilarea selectiva a culturii de masa”. Paul Cornea a stiut intotdeauna sa se plaseze in intimpinarea noului cu un discurs solid care, dupa examinare, putea oferi sprijinul dorit de orice miscare novatoare.
Am intilnit in Interpretare si rationalitate rabdarea demonstratiei unui Rorty, dar si intransigenta critica a unui Popper (nu vorbim aici de ideologii, ci de retorici). Am intilnit de asemenea autori contaminanti prin delirul lor fermecator, precum Foucault sau Derrida, foarte bine struniti, plimbindu-se linistiti ca niste pesti colorati intr-un acvariu perfect luminat. Acesta este spectacolul ratiunii si al stiintei in lumea umanioarelor: posibilitatea de a tine in friu cele mai stranii rabufniri de irationalitate cu un discurs „intelegator” – a se intelege „deschis”, „precaut”, „atent”, „iscoditor”.
Paul Cornea, Interpretare si rationalitate, colectia „Collegium. Litere”, Editura Polirom, 2006, 600 de pagini, 34.95 RON