Mi se pare jalnic sa porti haine specifice unui curent muzical si sa pretinzi ca asta iti da individualitate. Era o vorba, ca blugii sint uniforma non-conformistilor. Ce sa comentezi? Macar tipii care se cred Elvis au justificare: sint bolnavi. Dar ceilalti? Pesemne ca „autoritatea“ lor seamana cu a vinatorilor din cintecul pastisat in motto, ale caror ispravi se rezuma la… cintece & povesti!
De cind am vazut prima data un clip difuzat pe nu stiu ce post TV german, mi-am dorit sa gasesc un concert cu formatia Lee Aaron. Era in toiul freneziei hairy (nu heavy) metal, cind zeci de trupe se „lansau“ cu genul asta de muzica placuta, usoara, dansanta, fara probleme. Obiectiv discutind, se poate afirma ca moda „metalistilor“ parosi, cu aspect androgin, a taiat legatura rock’n’roll-ului cu solul din care iesise. Asta a generat miscarea grunge, ce-a repus rockul in drepturi, aruncind adeptii pletelor stilizate (ca rockeri nu le pot zice) la coltul curiozitatilor.
Am gasit abia recent doua concerte Lee Aaron, tinute in Londra, 1985, an de virf pentru gruparea centrata pe expresivitatea unei femei care a ales din tinerete cariera showbiz. Priza la public e mai degraba modesta, se vede chiar si-n ultima aparitie pe scena. Or fi fost londonezii exagerat de exigenti? Abia reactionau la promisiunea solistei ca daca aplauda frenetic se vor vedea in video! E clar ca spectatorii receptau exact ce se mima pe scena! Reauzind timbrul solistei Karen Lynn Greening, primul meu gind a fost ca seamana cu vocea lui Jennifer Rush! Va mai amintiti de Jennifer Rush? Raportul de comparatie stabilit inconstient mi se pare edificator. Simpatica si viguroasa canadianca a pierdut pina si bruma de originalitate pe care i-o atribuisem. Va ramine in continuare o prezenta agreabila, senzuala, de consumat doar ca material didactic pentru vreo istorie ilustrata. Ca sa fac o gluma cam nesarata, lipsa de interes a personalitatii sale se datoreaza faptului ca nu e nici blonda, ca Lita Ford, nici bruneta, ca Joan Jett. E satena, iar genul asta nu prea agata ochiul…
Ce m-a frapat, dupa atita vreme, este prestatia trupei in concert. Lipsite de motivarea interioara ce da substanta manifestarilor autentice, gesturile componentilor sint fade, facute, facile. Chitaristii se agita fortat si aiurea. Vocalista invirteste microfonul in aer, cum facea Roger Daltrey, dar nu-i da prin cap sa insinueze, de exemplu, ca-l foloseste ca vibrator. Ar fi fost un alt gest contrafacut, dar de impact. Si foarte rock, sa zic asa. Absenta unui astfel de semn traduce falsitatea in care s-a complacut hairy-metalul. Daca rockul este expresia unui fel de erotism, indecent si brutal, cum sa ocolesti orice aluzie la sex intr-un show nedestinat copiilor? Nu e o acuzatie, ci o perplexitate. In fond, poate ca metalistii acestia cu parul bine coafat vor fi saltat estetica rock la un nivel superior, pe care popoarele inapoiate nu-l inteleg…
Probabil ca de-aia m-a luat somnul uitindu-ma la concertul Lee Aaron!