Alta, legata tot de sticle: aveam niste prieteni care rezistau un sezon intreg la Costinesti doar din colectarea si vinzarea lor. Era unul mai batrin, la vreo 28-30 de ani, care avea niste ajutoare mai tinere (printre care uneori si eu), si impreuna bateau Costinestiul in lung. (Lat inca nu era.) Cel mai in virsta avea niste ochi de soim si detecta orice sticla, chiar si aruncata prin tufisuri. Facea cu mina un semn scurt in directia sticlei, si locotenentul sau se si arunca s-o scoata. Apoi ori le duceau la o terasa de unde incasau garantia, ori direct la centrul de colectare unde luau 2 lei pe sticla/borcan.
Lucram la Teatrul German din Timisoara. Era imediat dupa ce se hotarise ca teatrele din tara trebuie sa se autofinanteze. In sala noastra se mai faceau, de nevoie, seri de varietati sau de video, iar personalul, de la actor la masinist, era detasat si la alte activitati cu iz cultural de prin oras, pentru a contribui la bugetul teatrului. Asa am ajuns sa rup bilete la “Saptamina Culturii Iugoslave”, la cinematograful Capitol. In seara respectiva se dadea un film cu Lepa Brena, un indoielnic superstar iugoslav, o doamna foarte bine care cinta un fel de manele sirbesti, gen numit Turbofolk. Se stia ca intr-una din secventele filmului, “actrita” isi arata sinii, lucru de neacceptat, mai ales ca in sala se aflau si oficialitati din oras, dar, fiindca secventa nu putea fi pur si simplu taiata (pelicula fiind proprietatea statului iugoslav), i s-a ordonat proiectionistului ca pe toata durata secventei sa acopere cu ceva obiectivul de proiectie. Ceea ce omul, cu regret, a si facut, cu ochii pe secundar, avind totusi grija sa acopere in ultima clipa cu putinta, sporind astfel efectul dramatic. Au fost cele mai lungi 40 de secunde de intuneric la care am asistat vreodata. Dupa cum se manifestau barbatii din sala, am crezut – imi spun azi – ca revolutia se declanseaza cu doi ani mai devreme.