Am citit o sumedenie de articole despre vulcanul asta, inghitind informatiile ca pe cele mai bune eclere din Bucuresti. Eyjafjallajökull ne-a pus la punct, mustrindu-ne prieteneste ca prea ne-am obisnuit sa facem mereu cum vrem noi. Eyjafjallajökull i-a determinat pe americanii de la ABC sa sune in direct o traducatoare islandeza si sa o intrebe cum se pronunta numele vulcanului pe care toata lumea evita sa-l citeasca – in transcriere libera si fonetica, ar fi “eia-fiatla-iocutl”. Eyjafjallajökull a adus apusuri rosii la Freiburg si liniste in oraselul Raunheim, deasupra caruia trec liniile aeriene ale aeroportului Frankfurt (“Raunheim ii multumeste lui Eyjafjallajökull”, scrie pe un sticker lipit pe un indicator).
Din cauza lui, Angelei Merkel i-a luat 3 zile ca sa ajunga inapoi la Berlin, montypythonianul John Cleese a platit 3.800 de euro pe o cursa cu taxiul de la Oslo la Bruxelles, London Bookfair era cit pe ce sa nu se mai tina, iar BMW cauta solutii pentru transportul huselor de piele din Africa de Sud in Bavaria, in cazul in care situatia se inrautatea. Dupa toate astea, ai putea crede ca Eyjafjallajökull e cine stie ce monstru. Vulcanologul Harald Sigurdsson a declarat pentru “Der Spiegel” ca “fiecare vulcan are propriul caracter”. Eyjafjallajökull, la cei 700.000 de ani ai sai, e unul din cei mai vechi din Islanda. Nici nu e foarte activ, a erupt doar in 920, 1612 si intre 1821 si 1823 – “E mai degraba un introvertit”, spune Sigurdsson, “un batrin ostenit”. Oricum, ca sa fim cinstiti pina la capat, norul de cenusa nici macar nu e din vina lui, ci a vintului. Iar daca e sa dam crezare pronosticurilor publicatiei “New Scientist” – activitatea vulcanica a Islandei de-abia incepe –, propun sa ne obisnuim cu norii de cenusa citind cite un paragraf pe zi din irepetabila carte a lui Petru Cretia, Norii.
Azi citim asta: “Norii – privelistile viselor noastre, tarmuri pustii, lande dezolate, zarite peste viata noastra adevarata, la orice colt de drum, la orice ceas”.