Entuziasmul meu si-al altora fata de cele doua modalitati hi-fi de redare a muzicii n-a fost suficient, se vede treaba. Mogulii showbizului au impins piata, previzibil, in directia cantitatii, nu a calitatii. Actualmente domina distributia online de MP3. Situatia inregistrarilor de inalta definitie balteste pe farfurioara suportului Blu-ray. Ma indoiesc sa aplaneze acesta diferendul dinainte si sa stabileasca un standard ce nu va da batai de cap nici ascultatorului lipsit de pretentii, nici muzicianului preocupat doar de perfectionarea interpretarii.
Jeff Beck este, cu siguranta, unul dintre muzicienii “traditionalisti” in ale tehnicii de inregistrare-reproducere a sunetului. Desi a scarpinat si alte marci, chitara lui cea mai iubita este aceeasi de ani si ani, un Fender Esquire de culoare galbena, jupuit de atita folosire. Amplificatoarele si difuzoarele nu-l preocupa, dar le utilizeaza intr-un fel uimitor, ca nici un alt chitarist. Pedale wah-wah, module distors, fuzzbox sau reverb n-a construit, insa a folosit din plin, producind mare bucurie urechii. Tot ce se-ndura sa scoata Beck din studio are valoarea experimentului dublat de substanta, e consistent si aerat, proaspat si parca desenat asa de la facerea lumii. Discul din 2003, preferatul meu, este unul rafinat si inovator, pe care gaselnite de ultima ora in tratarea acustica sint mixate cu solouri in linie clasica, ritmul se potriveste melodiei, fara agresiune si fara sincope. E, as zice, un raspuns dat celor care nu se indoiau ca instrumentele generate pe computer vor lua locul vechiturilor de studio, ca si opozantilor folosirii software-ului in compunerea (interpretarea) muzicii. Tot ce se poate reprosa discului, la circa sapte ani de la aparitie, este lipsa perceptiei spatiale a partiturii si a dispunerii ei conform cu tehnologia surround, ce tocmai se dezvolta. Il suspectez pe Jeff Beck ca n-a vrut sa se complice si cu treaba asta. Este exclus ca un spirit experimentalist de calibrul lui sa rateze contactul cu ceva ce constituie (de la Zappa citire) insasi esenta universului sonor.
Placindu-i sa experimenteze, Jeff Beck a inregistrat si-a editat piese de factura deseori opusa. Datorita diversitatii repertoriului, el nu poate fi incadrat exact intr-o zona sau alta a muzicii contemporane. Exigenta lui a devenit legendara, ba i-a atras si faima de paranoic al sunetului. Intr-adevar, mai mult ca la oricare chitarist contemporan, instrumentul emite ceva despre care nu ai ce spune decit ca e perfect. Jeff Beck nu “cinta la chitara”; el face sa vorbeasca ingerii si demonii prin intermediul ei. Ascultati-l si priviti-l in concertul de la Ronnie Scott, din 2008. Ascultati si noul disc, atit de asteptat, Emotion & Commotion (Atco/Rhino, 2010). Beck se comporta ca un pianist de mare finete, nu ca un rocker.
Am scris pianist? Ei bine, acesta e termenul pe care l-am tot ocolit multa vreme. Jeff Beck foloseste mijloacele tehnice ale interpretului clasic la pian pentru a transmite cu chitara ceea ce numai claviatura (bine temperata) face posibil. (A inregistrat si Simfonia a 5-a de Mahler, insa rezultatul nu-l satisface!) Beck ne pacaleste ca-i chitarist. De fapt, e un pianist care isi vinde muzica in ambalaj rock.