Celor de la Ten Years After le spunea convins Uriah Heep. Avea indoieli ca Rory Gallagher e Rory, si nu Eric Clapton. In schimb, nu gresea niciodata nimic legat de Bee Gees, Donna Summer sau Smokie. Cit despre Boney M…
Nici eu nu ma puteam lauda, pe-atunci, ca stiu prea multe. Nu intelegeam corect numele, daca nu le citisem inainte. Sursele de informare se reduceau la radiouri straine, iar bruiajul functiona eficient. Listele mele de interpreti, albume si piese, pastrate pina azi, abunda in greseli. Dar, ca si in cazul celui desantat intr-o misiune pentru care nu era pregatit, entuziasmul tinea loc de orice. Si n-am decit cuvinte de multumire retroactiva, adresate camaradului care ne facilita zilnic portia de muzica buna. Pot, asa, intr-un acces de melancolie, sa-l acuz ca ne topea reluind foarte des piesa aceea emblematica a lui Frampton. Aproape un sfert de ora delirant, in care chitara, trecuta prin talk-box, produce sunetul ce-a “nenorocit” atitea suflete sensibile. Cred cu toata convingerea ca este cel mai reusit solo din cariera lui Frampton, si unul dintre cele mai bune ale muzicii rock.
Dar Frampton este specialist in astfel de pasaje chitaristice. Omul are o inspiratie demna de admirat (sau de invidiat?). Cite melodii nu se bazeaza pe vraja chitarii, pe care o stapineste ca nimeni altul? E drept, ca sa obtina astfel de rezultate, chitaristul exerseaza zilnic in jur de opt ore si, cind gaseste cite o fraza deosebita, o executa in cel putin doua feluri (instrumentistii pot spune cum). Acumularile duc, sigur, la virtuozitate. Care, daca nu-i irigata de talent, de intimplari ale propriei vieti, de sentimente puternice, se dovedeste a fi seaca. Or, Peter Frampton, la cei 60 de ani, are la activ peste patru decenii de realizari si necazuri, de caderi si momente stralucitoare, incit de mirare e doar faptul ca rezista. Si pare mai viguros ca oricind. La compozitii!
Noul sau album se cheama Thank You, Mr. Churchill! E generat de “revelatia” tardiva a rockerului ca daca al Doilea Razboi Mondial nu s-ar fi terminat cu victoria aliatilor, el, Peter, nu s-ar fi nascut, fiindca tatal sau putea sa moara pe front! Citind asta, m-a bufnit risul si, concomitent, i-am tras o injuratura lui Churchill. Ce roman ar ezita sa-l blesteme pe batrinul betiv care ne-a vindut sovieticilor si ne-a condamnat la jumatate de secol de stapinire concreta si la cine stie cita vreme de flagel spiritual?
Lasind politichia, remarc doua aspecte legate de noul disc. Mai intii, atmosfera generala aminteste frapant si nostalgic de anii ‘70. Prezenta primului inginer de sunet cu care Frampton a inregistrat, in studioul personal din Connecticut, certifica suplimentar ca produsul suna batrineste, dar al naibii de bine! Apoi, semnalez in booklet niste trucaje fotografice de toata frumusetea. Elemente ale arsenalului tehnico-instrumental sint imbinate natural cu decorul urban sau rural in care traim.
Muzica nu-i deloc trucata. Nici multumirea, dupa ascultare…