Emil Brumaru: Sa vorbesc despre evantaie…
V.D.N.: Evantaiele, cinci, si degetele desfacute ca pliseurile… Vorbiti despre evantaie. Intre timp, eu punctez una dintre notatiile fugare si deosebit de incitante. Pluteste pe o fisa atit: “pustietatea ei ademenitoare”. Cit loc de leganat si imaginat!
E.B.: Voiam sa enumar evantaiele de pe vremea cind Flora deschisese un boutique d’evantails impreuna cu o studenta si un artist polonez, iar Philip Wild cumparase vreo cinci, afirmind, din timiditate, ca sint pentru “doua matusi si trei nepoate”. “Evantaie negre si mov, evantaie ca niste explozii solare portocalii, evantaie pictate cu fluturi chinezesti cu coada ingrosata la capat…” Si mi-am amintit ca si maica-mea avea evantaie destul de ingenioase cu care isi racorea sinii ca pe doua animalute pretioase, protejate de caldura… Ramasese cu obiceiuri usor sclifosite, din pensionul de la Balti, mici gesturi ce noua ni se pareau exagerate, pastrate cu sfintenie.
Normal, lectura unui autor ca Nabokov este insotita de adevarate roiuri de amintiri din viata ta, de neasteptate descoperiri in hatisul trecutului propriu, altfel cazut complet in uitare. Sint autori ce te hranesc cu imaginatia lor, dar si cu haloul personal de nebanuite, inainte, visuri si reverii extrem de intime.
V.D.N.: De asta cred ca isi au rostul lor recitirile la virste diferite, la dispozitii diferite, la anotimpuri diferite. Mi-am dat seama azi ca experimentasem si eu cautarea in zona autoanihilarii, chiar daca din alte motive si cu alte, mult mai modeste, mijloace. Autodizolvarea din eleganta, fara sa lasi urme, sinuciderea facuta din placere. Sa te stergi, sa te elimini de pe fata pamintului, da, poate sub pamint, si poate sa te trezesti la timp ca sa te intorci, tic, tac, doar poate… O povestioara care inchidea un volum. De-as fi citit Originalul Laurei inainte, cum as mai fi indraznit? Incotro m-as fi indreptat? Mi-am amintit si de bufnita care m-a vizitat cu o seara inainte de a primi cartea de tradus. Priveam furtuna de zapada prin fereastra intredeschisa, cind pasarea a poposit miraculos cu o fluturare larga in brad, gheare solide, ochi portocalii si mi-a zis: “Taci si asculta!”
E.B.: Niciodata nu m-am gindit la sinucidere ca la o placere, dimpotriva, mi s-a parut cea mai “deplasata” solutie. Acum citiva ani (era Ziua Frantei, tin minte precis!), stind comod pe pat, intr-o amiaza destul de calduroasa, citind lejer ceva in picoteala clipelor, brusc, “m-am vazut” aruncindu-ma de la etajul V! Parca eram la un film pe care-l vizionam detasat si surprins totodata. M-a dezgustat profund gramada insingerata de pe cimentul curtii interioare, harmalaia vecinilor din jurul ei, stupoarea, latura, cum sa zic, total inestetica a unei asemenea fapte bezmetice… Mi-am scuturat capul si am decis sa nu procedez nicicind in felul asta grosolan, brutal, agresind din senin oamenii cu hoitul meu intempestiv latit linga gunoier! Sper sa ma tin de cuvint. “Autostergerea” lui Nabokov este de o discretie si o delicatete infinita. Si dublata de umor.
V.D.N.: Dar exact despre cautarea solutiei elegante, fara sa lasi urme, vorbeam si eu mai inainte. E atit de normal, nu te poti sinucide la intimplare, nu daca te gindesti cu adevarat la asta.
Sa nu uitam insa ca in metoda de autodizolvare imaginata de Nabokov sint chiar ecourile chinurilor lui pe patul de spital, chinuri cit se poate de reale. Cred ca de fapt asta m-a tulburat cel mai mult la carte. Muritul e amuzant? Poate pentru personaj…