Aveti dreptate. Cred ca Romania anilor ‘90 nu a fost foarte primitoare pentru ca raminea cumva, plutind in aer, ideea de tradare, acea idee exemplificata prin “Romanii care n-au mincat salam cu soia n-au ce sa caute aici”. Cred ca romanii mai degraba s-au temut de repatriati decit au vazut in ei potentialul de a aduce normalitatea, o alta etica de munca si toate lucrurile acestea care au fost benefice.
Eu exemplific insa cu 39 de povesti ale oamenilor pe care ii cunosteam. Nu sint in nici un fel reprezentative, dar chiar in aceasta mostra exista diferite motivatii pentru o reintoarcere, de la patriotism si dorinta de a ajuta pina la dorinta de a-si regla conturile cu lumea dinaintea comunismului si a-si recapata averea cinstit cistigata si confiscata in timpul comunismului. E o paleta foarte larga de motivatii, dar cred ca in spatele fiecareia dintre aceste reintoarceri exista o dragoste si un atasament profund fata de neam si dorinta de a ajuta la reconstructia societatii romanesti.
Tot reintorcindu-ne la inceputul anilor ‘90, activitatea dvs. parea una ciudata. Practic, in acel moment, dincolo de calomniile care au aparut intr-o anumita publicatie, o implicare a Fundatiei Soros parea destul de ciudata, erau construite tot felul de teorii ale conspiratiei.
Intr-un fel e de inteles pentru ca oamenii sub comunism nu cunoscusera decit tirgul acesta odios prin care primeai pasaport doar daca iti vindeai sufletul si acceptai sa fii delator si sa informezi pentru Securitate. Majoritatea cazurilor au fost asa. Cumva e normal ca oamenii care nu au cunoscut altceva sa isi inchipuie ca filantropia lui George Soros sau a altor actori institutionali europeni sau americani avea la baza acelasi tirg. Le-a trebuit mult timp romanilor sa inteleaga ca motivatia acestor acte filantropice era cu totul alta si ca initial credeau in potentialul de a descatusa societatea romaneasca si alte societati din Est pentru ca o lume democratica si deschisa si o economie de piata functionala sint mai bune inclusiv pentru finantatori si filantropi, sint mai bune pentru Statele Unite, pentru Europa, pentru fiecare om care simte o indatorire sa contribuie la prezervarea acestor valori.
In acesti 20 de ani v-a parut vreodata rau ca v-ati intors, avind in vedere cariera dvs. internationala care nu e deloc una modesta?
E o intrebare foarte grea. Nu mi-a parut niciodata rau ca m-am intors, dar am avut multe momente in care m-am simtit sufocata si satula de piedici si de maniera noastra foarte neaosa de a ne da cu stingul in dreptul. Am avut momente de exasperare, nu de regret.
Exista in aceasta carte o poveste de viata care v-a impresionat in mod deosebit si pe care nu o cunosteati in detaliu inainte?
Sint multe. Va marturisesc ca povestea care m-a impresionat cel mai tare este cea a lui Gheorghe Zamfir, pentru ca textul pe care l-a scris are foarte mult, n-as vrea sa spun, resentiment, dar foarte mult regret fata de maniera in care a fost primit inapoi si fata de piedicile pe care le-a intimpinat in a obtine un post la Universitate. Va marturisesc ca nu am putut sa nu fac o comparatie cu ceea ce ar fi facut statul american sau fonduri private americane pentru un talent planetar, cum spune el si nu pare modest, dar asa este, acest om este o valoare extraordinara. Intr-un fel, faptul ca nu a fost recunoscut, ca nu a fost primit cu bratele deschise in tara lui, ca nu s-a creat o scoala de nai internationala cu numele lui si in care sa poata sa profeseze mi s-a parut profund injust. Aceasta este povestea care m-a marcat cel mai tare, pentru ca mi s-a parut cea mai mare injustitie. Altfel, sint momente foarte duioase in carte. De exemplu, povestea lui Ion Schiau – mai ales inceputurile, cind a intrat in Romania si, neavind hirtiile in regula, vamesul de la Nadlac l-a lasat totusi sa treaca pe sub bariera – este extrem de emotionanta, pe mine m-a facut sa pling. M-a facut sa rid povestea lui Dan Chisu, m-a induiosat povestea lui Ion Vianu care s-a intors pentru a trai si a scrie in limba lui. Mi-a placut povestea plina de optimism si de umor a lui Marin Costache, cel care a adus Miss Univers.
Aud tot mai des despre Romania si despre romani in general ca nu ne vom face niciodata bine. Mai mult decit atit, circula la un moment dat pe Internet o butada ca ce nu te omoara te face roman. Care este perspectiva dvs. dupa 20 de ani?
Eu am foarte mare incredere in Romania, iar daca cititi aceasta carte, veti vedea ca se desprinde din ea un optimism extraordinar, al unor valori care exista.
Este un optimism al unor oameni care au reusit in viata. Cei care incearca sa reuseasca astazi s-ar putea sa nu fie atit de curajosi.
Dar au reinceput de la zero aici. Eu am venit pina la urma cu o valiza. Nu este atit de usor sa te intorci. Intrebati-l pe Dan Chisu sau pe altii care au reusit, de asemenea, in Romania. Si asta este important. Eu vreau sa cred ca singurul lucru care ne trebuie si pe care trebuie sa-l schimbam intr-adevar este atitudinea. Altfel, capacitati avem, este o tara bogata. Este inadmisibil ca dupa 20 de ani de tranzitie sa mai fim oameni saraci intr-o tara atit de bogata si atit de inzestrata si cu inteligenta, si cu har, si cu frumusete. Deci este o problema de atitudine si de exigenta fata de clasa politica.