– Fragment –
Inaintau cu greu prin zapada pufoasa si inalta. Vintul ii biciuia drept in fata, iar miinile ii inghetasera. Manusile si le pierduse de vreun an sau doi, insa abia acum ii parea rau dupa ele. Le uitase la o benzinarie si cind se intorsese era deja inchis. A doua zi a uitat de ele, iar a treia zi ii fusese rusine sa mai intrebe daca nu gasisera o pereche de manusi.
Strainul si cu Nana erau la un metru in fata lui, ceea ce ii convenea de minune, fiindca mai atenuau din puterea vintului si nici nu-l mai socoteau de cite ori duce sticla la gura. Veronica murmura in spate vesnicele-i exagerari, pirindu-l ingerilor si Tatalui Ceresc. Cind ti-era lumea mai draga, tinguirile ei, abia auzite, ori, dimpotriva, racnite, rugaciunile fierbinti si uneori blestemele otraveau aerul. Asa ca se considera al naibii de inspirat ca luase si o jumatate de vodca cu sine. Ducind chinuit si trist sticla la gura, isi spuse ca ingerii isi faceau temele asa cum trebuie, nu vor ramine corigenti in acest an. Cocoloasele de hirtie impinzeau tot cimpul. In cartea vietii faptele tuturor vor fi scrise intocmai, fara gresala, iar griu va fi din belsug. Scolarii vor avea piine pentru uns cu unt si cu dulceata de cirese negre sau de zarzari. Asta era bine! Masina lor ramasese intr-o vaioaga fluierata de vint, alaturi de alte trei automobile abandonate in omat. Oricit au impins, oricit au dat cu sare si cu nisip, oricit au rinit la zapada, totul a fost in zadar. Nana, imbujorata si panicata, pe cimpul alb era nesanatos de frumoasa. Ca o mireasa moarta ar fi vrut sa spuna, dar s-a abtinut. Uneori, inaintind cu spatele pentru a-si feri fata de lamele vintului, vedea un tablou cu o fata, o pisica si o gasca de ingeri. Nu-i distingea trasaturile si mai ales lumina ochilor, dar putea jura ca fata era Veronica, adevarata Veronica. Desigur, a cazut de doua, trei ori, i-a intrat zapada in nas, dar din fericire sticla a ramas intreaga. De atita alb, era intuneric. E intuneric ca-n iad, a vrut sa strige, dar zapada ii ajunsese la masele. Da, fiindca in iad toate becurile sint arse, i-a raspuns Veronica, fara sa o fi intrebat nimic, cu prefacuta voce de copil. Din masina luasera doua pachete cu mici cadouri, insa dupa doua sute de metri au fost nevoiti sa le lepede. Nu se descurcau, vintul ii rasucea cu tot cu cutie. Doar costumul lui Mos Craciun ramasese, in sacosa din dreapta lui, alaturi de sticle. Daca va rezista pina la capatul drumului, in acea seara va fi Mos Craciunul handicapatilor. Cu costum si fara cadouri. Si cu o mila de care putea fi mindru dupa aceea. Strainul spunea ca ar mai fi doi kilometri, insa zapada micsora distantele. Orice ar fi pina la urma, ningea al naibii de frumos. Iar nenea Manole se bucura ca vine sa-l vada. Pe portiuni scurte, ii tine de urit. Mos Craciun e foarte singur, spune el. Ar avea nevoie de o femeie care sa-i calce si sa-i spele. Ne bucuram de cadouri, dar nimeni nu stie ce viata de ciine duce el. Din cind in cind, strainul intorcea capul sa vada daca e teafar. Mai bine si-ar fi vazut de grija lui. Mos Craciun s-a nascut intr-o familie de muncitori, intr-un apartament cu doua camere. Tata era prelucrator prin aschiere, iar mama sudorita. Inainte de a fi mos, Craciun a fost copil. Cit era mic, parintii erau prea saraci pentru a-i face cadouri. Si nici nu exista obiceiul pe vremea aceea; in casa era doar bradul cu globuri, de fapt cu conuri lacuite. Avea vreo zece ani cind un coleg al tatalui sau a venit pe la ei sa bea un paharel si, luindu-se cu vorba, a uitat cadoul pentru aniversarea copilului sau la ei acasa. Tatal lui Craciun, ca sa nu uite sa i-l inapoieze a doua zi la serviciu, l-a pus sub brad, la vedere. Micutul Craciun a crezut ca e pentru el, l-a desfacut si s-a bucurat nespus. Atit de mult, incit si-a zis ca toti copiii din lume ar trebui sa primeasca un asemenea dar. Din acel moment, si-a dedicat viata acestui scop nemaiintilnit pina atunci. Dar trist este ca acel cadou, ajuns din intimplare sub bradul parintilor sai, a fost singurul pe care Craciun l-a primit vreodata in viata lui. Cu totii asteptam cadouri de la el, insa nimeni nu se gindeste sa-i daruiasca la rindul lui ceva. De aceea e foarte trist, dar nu spune nimanui nimic. Si e foarte singur. Familia, desigur, i-a murit de mult. De insurat, nici macar n-a avut timp. De la tatal sau i-a ramas o pereche de cizme de cauciuc, pe care scrie IATC. Dupa acestea poate fi recunoscut adevaratul Mos Craciun dintre miile de impostori care nu-ti intra in casa decit cu gindul la coniac si la prajituri. Nenea Manole vorbea blind si sacadat, ca toti mortii. Ei nu se grabesc si nu au de ce sa se enerveze. In schimb, viii sint impulsivi si se uita urit la tine ca nu mergi mai repede. In departare, se vad fumurile satului, ca si cum ar fi legat de cer cu niste fringhii. E frumos sa te gindesti ca oamenii sint calatori intr-o nacela si ca ei habar n-au de asta, cum habar n-au ca pamintul li se invirte sub talpi. La un moment dat auzi vocea Veronicai, psalmodiind tot mai agresiv. Probabil se suparase ca nu o bagase in seama, ca nu-i trasese vreo injuratura. Mai bine l-ar fi ajutat sa se ridice din zapada decit sa bata cimpii. Pina la urma, tot strainul i-a dat o mina de ajutor, insotit de Nana. N-ar fi trebuit sa accepte, insa a lasat de la el, sa nu creada ca e un ranchiunos intratabil. Veronica mereu facea la fel. Se enerva si ridica vocea, astfel incit rugile ei ar fi putut sparge geamurile. Dar daca intorceai privirea, n-ar fi recunoscut in veci ca ea face taraboiul asta. Nu, se prefacea a coase la gherghef sau pur si simplu disparea, numai ca sa nu-ti dea dreptate. Se ascundea dupa deget, dupa care isi baga degetul in gura si nu mai raminea nimic. Veronica cea de a doua, falsa Veronica, ea proceda asa. Prima fusese o tipa de gasca, numai ca, vai, murise incetul cu incetul timp de zece ani, fara sa-si dea seama. Cum era mai urit. Nu mai ramasese oscior din ea. La drept vorbind, si el murise de citeva ori in viata. De patru, cinci, sase ori, naiba sa le ia, ii era greu sa tina socoteala. Dar parca murise altfel, ceva mai lucid, dureros si cu disperare, nu dus ca de o apa miloasa. O mierlise cu ochii deschisi si dintr-o bucata. De fiecare data se simtea spart, rupt, indoit, cum ar fi spus Bastirca. Una e sa vezi cum mori, alta e sa te vezi, cindva, mort. Strainul si Nana il tineau fiecare de cite un brat, desi, pe cuvintul lui, chiar nu era nevoie. Dar nu voia sa le strice placerea de a face o fapta buna… Sa nu spuna ca e cu nasul pe sus sau asa si pe dincolo… Uite ce frumos ninge le-a spus, parca-s cocoloase de hirtie, dar ei gifiiau fara sa-l auda, din gurile lor aburul iesea cit un caier de lina. Satul se apropiase neverosimil de mult, caci asa e cind mergi voiniceste la drum. Fumurile devenisera groase cit stilpii si sprijineau cerul gri, unde se infiltra seara. Vecinul de deasupra avea inundatie si petele de umezeala aveau forme bucalate, ca falcutele de inger. Hi, hi, hi, ii veni a ride de ghidusia lui. Ceilalti n-aveau nici un chef sa admire norii si nici sa se distreze, pareau nadusiti sub hainele lor groase si scumpe. Falsa Veronica devenise smechera de tot, isi prefacea vocea, o ingrosase in asa fel incit sa semene cu a lui. Era destul de straniu, caci parca era el insusi in spatele lui si vorbea. Sa-ti imprumute altcineva vocea si sa se roage cu ea nu e chiar frumos din partea lui, e chiar o magarie, ar fi meritat o bulgareala zdravana, dar nu-si punea mintea cu ea. Era atit de prostuta, incit credea ca o sa-l pacaleasca, de parca nu toata lumea stia Capra cu trei iezi. Fredona un pic cintecelul caprei ca sa-si aminteasca mai bine povestea, iar cind cei doi il privira surprinsi le facu complice din ochi. Nici nu vru sa-si imagineze ca ar putea fi de partea Veronicai. A falsei Veronica, mai precis. Ca sa nu fie dezamagit, nici macar nu-i mai intreba cu cine tin. Da, sotia lui delira de-a dreptul, dar spunea lucruri interesante. Se rugase suficient la Atotputernicul si la preacurata Fecioara Maria pentru betivanul sau de barbat, adica pentru el, ceea ce era o mirsavie din partea ei, iar acum trecuse la alte capitole. Era agasanta vocea aceea barbateasca in gura Veronicai, dar nu se putea abtine sa traga cu urechea, ceea ce nici nu era asa greu, caci rasuna valea. Acum se ruga ca lupul sa nu se imbrace in Mos Craciun si sa duca daruri la miei, caci printre ei se afla si mielul Domnului. Pina aici nu putea fi decit de acord. Apoi, cu aceeasi voce miloaga, il ruga pe bunul Isus sa aiba grija de Mos Craciun, sa-i spele hainele si sa-i faca ceva de mincare, sa-i aduca un cadou daca se poate. Si sa-i alunge gindul pacatos al sinuciderii, caci necuratul isi bate joc de el. Si cu asta era de acord! Se ruga pentru Nana sa faca un prunc sanatos si voinic, pe care sa-l numeasca Victor, iar pentru strain, cu vocea indurerata, il implora pe Atotputernicul si Atotstiitorul, sa-i curme gindurile necurate de sodomie. Aici nu se putu abtine si tresari violent, caci chiar asta gindise nu cu mult timp in urma: pentru ce altceva ar bate strainul atita cale prin zapada pina la buric daca nu sa-i sodomizeze pe micutii batuti de soarta. Asadar, tresari, se smulse din miinile celor doi, facu o cruce mare si cind dadu sa faca o matanie din cele adinci, se pravali cu capul in troiene.
Multumita ca-l facuse de rusine, falsa Veronica tacu. Restul drumului – putin, cit mai ramasese – fu abatut. In urma prosternarii la picioarele Domnului isi ratacise sticla, iar cei doi nu fusesera deloc de acord sa rascoleasca zapada pentru a-i da de urma. Ii duruse in fund de aproapele lor! Poate nici nu erau crestini, caci nu-i vazuse incropind o cruce cit de mica, nici macar cind clopotele bisericii din sat batura atit de vibrant, incit si fulgii se oprira pentru o secunda sa-l asculte. Sacosa cu costumul lui Mos Craciun, pe care o trecuse peste incheietura miinii, era la locul ei, rezistase ca prin minune. Macar atit, in acea seara micutii vor avea un Mos pe cinste. Se va oferi chiar el sa faca oficiile. La acest gind, mai ca-i dadu o lacrima.
CARTEA
Dupa Cum sa uiti o femeie, neasteptat prin tema abordata, Dan Lungu vine cu o noua poveste surprinzatoare, cu o abordare a scriiturii diferita si cu un subiect neconventional. Victor, protagonist al romanului, traieste cu senzatia acuta ca isi supravietuieste propriei tinereti. Dupa copilarie si adolescenta, virste pe care le suprapune, retrospectiv, cu cea mai buna perioada a vietii, prezentul ii functioneaza din inertie. Are o munca bizara, nesatisfacatoare, la care se adauga obsesia ca propria sotie, vesela Veronica, fusese substituita in timp de o femeie care ii seamana perfect, dar care nu mai pastreaza nimic din sarmul fetiscanei cu care se insurase. In derapajele sale evazioniste, memoria ii proiecteza mereu filmul trecutului, cind, alaturi de gasca de colegi de liceu, totul avea sens si savoare. Scenele din liceu, rememorate in limbaj colocvial-argotic, se deruleaza in ritm alert si debordeaza de umor uneori licentios. Prezentul isi are insa propria contributie la naratiune. Intr-o zi, in preajma Craciunului, Victor intilneste un barbat care vorbeste o limba stranie, insotit de Nana, traducatoarea sa. Alaturi de acestia, intra intr-o aventura ce i-ar putea schimba viata. Desigur, totul depinde de el…
AUTORUL
Dan Lungu (n. 1969, Botosani) este unul dintre cei mai apreciati si mai tradusi scriitori din noua generatie, carti ale sale fiind publicate in zece limbi: franceza, germana, italiana, spaniola, poloneza, slovena, maghiara, bulgara, greaca si turca.
Conferentiar la Catedra de Sociologie a Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi, a facut studii postdoctorale la Sorbona si este redactor al revistei „Au Sud de l’Est“ (Paris). In 1996, initiaza la Iasi grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002, redactor-sef al revistei de cultura „Timpul“. In 2005, face parte din grupul de scriitori romani invitati la „Les belles étrangères“, Franta, alaturi de autori ca Gabriela Adamesteanu, Stefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun sau Simona Popescu. Romanul de debut, Raiul gainilor (2004; editia a II-a, 2007, Ed. Polirom), a fost patru luni in topul vinzarilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar editia germana a fost declarata, in decembrie 2007, cartea lunii in Germania. Cel de-al doilea roman, Sint o baba comunista! (2007, Ed. Polirom), se afla in curs de adaptare cinematografica in regia lui Stere Gulea, in 2009 a fost cea mai tradusa carte romaneasca, iar versiunea franceza a cartii a fost dublu nominalizata la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008). De curind, a publicat un al treilea roman, Cum sa uiti o femeie (2009, editia a II-a, 2010, Ed. Polirom). Tot la Polirom a mai publicat doua volume de proza scurta, Baieti de gasca (2005) si Proza cu amanuntul (editia a II-a, 2008). La aceeasi editura, alaturi de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul colectiv Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (2008), iar alaturi de Lucian Dan Teodorovici volumul Str. Revolutiei nr. 89 (2009).
I se monteaza piesele Cu cutitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nunta la parter (spectacol-lectura la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectura la Teatrul „Luceafarul“, Iasi, 2006, in cadrul proiectului DramatIS) si Vrajitoarea pofticioasa (piesa pentru copii, Teatrul „Luceafarul“, Iasi, 2008). Piesa Parca asa se spune, nu? a fost una dintre cistigatoarele Bursei de texte noi Dramafest, editia 2008.
Este distins cu Premiul Societatii Junimea pentru activitatea literara pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proza scurta (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut in proza (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalitatii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iasi, pentru proza (2005), Premiul „V. Pogor“, al Primariei Municipiului Iasi, pentru activitate literara (2007), Personalitatea culturala a anului (2009).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Mai multe detalii despre Dan Lungu aflati accesind site-ul personal al acestuia: www.danlungu.eu.