Mi-ar fi placut in liceu pentru ca mi-ar fi facut creierii varza, mi-ar fi dat instantaneu o superba lista de lecturi, mi-ar fi dat si un aer interesant, mai interesant decit cartile de eseuri la moda pe vremea mea, prin anii ’90. Cam asta are de „liceu“ in ea, restul e foarte serios – deci, mai mult decit orice, este o carte care nu-si subestimeaza cititorul, il simti in fiecare pagina ca un auditoriu curajos, gata sa primeasca interpretari nedogmatice.
Badiou defineste „secolul“ altfel decit in dictionar. Secolul este mai curind o aglomerare de teme, recurente, obsesii, fapte. Secolul XX ar incepe, dupa ginditorul francez, undeva la sfirsitul secolului al XIX-lea istoric si s-ar termina prin anii 1970. Ce urmeaza e o restauratie, o „re-conservatorizare“ a spatiului public, artistic, ideologic. Un alt „secol XX“ poate fi constituit si din 1970 pina in zilele noastre – un secol al instaurarii totale a capitalismului, un secol fericit, un secol-tirtita cum il numeste dispretuitor Badiou. Interesant e ce idei, momente, scriitori alege filosoful pentru a descrie secolul in propria viziune. Ce iese este o interesanta teoretizare a unei pasivitati straniu radicale, radicalizate, „formalizate“. Unul dintre cele mai intense momente ale cartii apare cind comenteaza un poem al lui Pessoa. Poetul atingea in text tensiunea incredibila dintre lasitatea burghezului care nu vrea sa-si iasa din rutina caldicica, functionareasca si dorinta insuportabila de a fugi cu piratii, de a fuziona cu actiunea totala, cu haosul, cu „viata adevarata“. Badiou intervine cu un fragment biografic (participarea la evenimentele din Franta, mai 1968) si emite ideea ca opusul lasitatii nu ar fi actiunea, ci pasivitatea. El spune ca exact in astfel de momente in care abandonezi tot si te arunci in necunoscut comiti si un act sublim de pasivitate. Chestiunea se complica pentru ca Pessoa vedea in poemul sau si un pericol substantial, o lasitate secunda care intervine dupa ce faci gestul de ruptura cu inertia – iar de aici deriva acea umanitate burgheza ucigatoare, aceea in care principala filosofie se rezuma in fraza plina de intelegere si toleranta „asta e, nu mai e nimic de facut, asa e lumea, asa sint oamenii“…
„Secolul“ lui Badiou nu este secolul ideologiilor
Comentarii extraordinare gasim si la fragmente din Brecht, cel care in opozitie cu Pessoa promoveaza actul Ideii ca fiind reprezentabil in timp, ca putind evolua. Esenta oricarei miscari artistice radicale, avangardiste mai ales, nu sta nici in proiectarea unui viitor. Sta in prezent. Sta in afirmatia lui Mallarmé din 1880, valabila, spune Badiou, si in 1980, si in zilele noastre: „Ne trebuie un prezent“. Avangardismele se formeaza in jurul prezentului, incearca sa se inchine timpului imediat. Vor sa spuna, in contradictie cu miscarile reactionare, „clasiciste“, ca exista totusi posibilitatea aducerii unei idei in realitate, ca realitatea insasi ne poate ajuta sa iesim din marasm si platitudine. Singura ambitie a vremurilor noastre fiind, spre disperarea filosofului, conservarea omului vechi, frica de teroarea schimbarii, de experientele ingrozitoare ale secolului.
Provocatoare sint comentariile pe marginea „omului nou“ proiectat de ideologii ale secolului XX sau despre omul nou al industriei genetice, adus la realitate oarecum involuntar. Scrie Badiou: „Tocmai in zilele noastre, odata cu manipularile genetice, lumea se pregateste sa schimbe cu adevarat omul, sa modifice specia. Diferenta sta in intregime in faptul ca genetica este profund apolitica. (…) Aflam de prin ziare ca e posibil, ca vom putea sa avem cinci labe sau sa fim nemuritori. Ceea ce se va intimpla tocmai pentru ca nu tine de un proiect. Acest lucru se va intimpla si prin automatismul lucrurilor“. E o revansa a stiintei, a tehnicului impotriva politicului. A cifrelor impotriva cuvintelor. Ceea ce e extrem de periculos. Pentru ca nimeni nu va mai sta sa intrebe „Ce sa ne facem cu faptul ca stiinta stie sa faca un om nou?“. Nu, nimeni n-o sa-si mai puna serios intrebarea asta. Pur si simplu va incepe fabricarea si, afirma Badiou transant, singura constanta sigura care va intra in calcul va fi, si in acest caz, profitul.
Constante la Alain Badiou, ca si la repere ceva mai „glam“ ale stingii precum Zizek, sint critica filantropiei, tinerea in retardare a tarilor din lumea a treia prin filantropie, filantropia ca forma ipocrita de intretinere a monopolului in industrii-cheie cum ar fi cea farmaceutica. „Distribuirea de medicamente necesare tuturor bolnavilor africani de SIDA este absolut posibila. E de ajuns ca anumite tari care dispun de mijloacele industriale necesare sa decida sa fabrice medicamente generale si sa le livreze populatiilor in cauza. Efort financiar minim, net inferior costului expeditiilor militare «umanitare». Un guvern care nu decide sa actioneze astfel decide sa fie coresponsabil de moartea mai multor zeci de milioane de oameni.“
„Secolul“ lui Badiou nu este secolul ideologiilor, al utopiilor. Este, dimpotriva, secolul faptelor cu tot ce au avut ele mai terifiant, mai maret, mai mizerabil; ideologiile fusesera construite deja in secolul precedent. Secolul lui Badiou este animat de un antagonism central: doua tabere care se bat la scara planetara, asta ar fi principala caracteristica. E invocat un moment din anii ’60, in China, cind izbucneste o teribila lupta filosofica pe marginea dialecticii. Ce este esential pentru dialectica? Ca „unul se divizeaza in doi“ sau ca „doi fuzioneaza in Unu“. Ei bine, „de stinga“ insemna in China acelor vremuri sa vezi drept esentiala divizarea, si nu fuzionarea elementelor care se contrazic.
O carte provocatoare si foarte usor de citit
Un capitol absolut memorabil ii este dedicat lui Freud, temei sexului in secolul trecut, unui fragment dintr-o carte pe care Badiou o asaza in fruntea scrierilor literare din toate timpurile: „Cinci psihanalize“. Scoaterea sexului din zodia „normalului“, investigarea erotismului infantil, studierea sexului ca un construct, si nu ca un act cu sens dat (cum l-ar fi vrut Biserica), miza ascunsa a luptei cu religia. Badiou raporteaza tot timpul discursul de atunci la noul conservatorism al zilelor noastre. La credinta si mai ferma in familie, dar si la o echivalare nebuna a „omenirii“ cu o specie oarecare, asa cum isi doresc promotorii unei etici totale in rindul animalelor, plantelor etc. Ce efect au astfel de „gindiri reactionare“. Perceptia agresorilor copiilor, de exemplu, e afectata de dorinta profunda de a nu destabiliza familia. Transformarea pedofilului in unic si diabolic inamic al copilului are si efectul pervers de a trece in umbra o realitate teribila: ca cele mai multe crime avind copii drept victime sint cele comise chiar de mamele lor si ca cele mai multe agresiuni sexuale asupra copiilor sint comise de tati (vitregi sau naturali).
Miza aducerii sexului in esenta definirii omului ar fi fost, la Freud, revolutionarea completa a „actului cu sens“. Scoaterea din matricea morala (una dintre definitiile revolutiei, „dincolo de bine si de rau“). Dar a reusit cu adevarat ultimul secol sa „de-moralizeze“ sexul?, se intreaba ironic Badiou. „Nu“, acesta este raspunsul. „Realul“ sexului era important pentru Freud, cu tot nenumitul pe care-l implica el. Realul, si nu „sensul“, nu sublimarile culturale à la Jung. Si nici febrilitatea imperativa iesita din rarunchii hedonismului contemporan: „juiseaza!“. „Asa cum stim cel putin de la Imperiul Roman tirziu incoace, atunci cind juisarea e lucrul de care orice viata vrea sa se asigure, atunci cind juisarea se asaza pe locul imperativului, atrocitatea devine in chip inevitabil lucrul de care se juiseaza. Iata cum vine timpul obscenitatii generale, al gladiatorilor, al caznelor in timp real, care ne va face sa ducem pina si dorul crimelor politice ale secolului defunct.“
Cartea se incheie cu inca o elegie pentru proiectul egalitarist care sa depaseasca visul snob-nating bioetic si ecologist. „Dupa Sartre si Foucault, un Darwin nefast. Cu o tusa «etica», fiindca ce altceva ne-ar putea ingrijora in privinta unei specii, daca nu tocmai supravietuirea ei? Ecologia si bioetica vor veghea la devenirea noastra «corecta» de porci sau de furnici.“ Am rezumat ceva din spiritul acestor conferinte tinute de Badiou in prima jumatate a anilor 2000. E o carte provocatoare si foarte usor de citit. Lectura perfecta pentru aia care inca nu se simt furnici.
Alain Badiou, Secolul, traducere de
Emilian Cioc, colectia „Panopticon“,
Editura Idea, 2010