Asta nu inseamna ca „romanul“ e prost. Dimpotriva. Farmecul lui sta tocmai in tacerea pe care o emana. E cel mai discret „roman“ pe care l-am citit in ultimii ani, si asa cum v-ati dat seama din ghilimelele folosite, nu e nici macar un roman, ci mai degraba o soapta poetica, una care, daca ai rabdare sa o asculti, iti va spune un fel de poveste.
Un „roman“ gotic
Cartea incepe iarna, cu o trecere in revista a universului paralel care este Zona Industriala dintr-un oras de provincie. Penitenciarul, Intreprinderea de Prelucrari Mecanice, Fabrica de Scule, Fabrica de Aliaje Speciale, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Turnatoria, Turnul de termoficare, hala industriala, caminul de nefamilisti (a se citi handicapati social), fosta fabrica de tuica si viitoarea fabrica de melci congelati, doua macarale, Filatura de Lina Pieptanata, Betoanele, adica o serie de bombe unde se bea ieftin (care m-au dus cu gindul la „Acvariile“ din Tudor, cine-si mai aminteste), Fabrica de Piine, „violata si parasita mai demult“, Intreprinderea de Panificatie, pasarela cu sinucigasi, toate acestea sint personajele „romanului“ lui Bradea, un „roman“ gotic, „cu strigoi si iele industriale“ pentru a o cita pe autoare, unde o forma de viata ciudata, omul, continua, aproape neverosimil, sa-si faca de lucru printre fisii de tabla ruginita, brate metalice contorsionate, polizoare, ciocane pneumatice, masini-unelte, agregate, cuptoare, cazane, robinete industriale, utilaje, mormane de fier vechi si alte asemenea „creaturi“.
Zona industriala devine astfel un fel de zona crepusculara unde totul seamana cu, dar nu este ceea ce ar trebui sa fie. Oamenii cred ca traiesc, oamenii cred ca au probleme, ca asta-i viata, ce sa-i faci, mergem inainte, cind de fapt nu sint decit niste morti-vii care-si musca din cosmaruri cu o foame de zombi. Personajele-cladiri si personajele-oameni locuiesc un acelasi univers contorsionat, sumbru, terifiant, dar pe alocuri si amuzant, á la Tim Burton, daca vreti, in care foliile de hirtie dau buzna pe usa ca sa-si lipeasca obrazurile de gardul inalt al curtii, peretele de bca, cu ochi decolorati si nas turtit se uita pe geam, tavanul rinjeste cu siruri nesfirsite de dinti ciobiti, ferestrele sint sparte dintr-o incaierare cu grindina, o chiuveta s-a-nsurubat intr-un sold al blocului, caminul doarme pe o perna in tigle murdare, doua baruri pozitionate fata in fata iti arunca priviri viclene de spion, gropile se feresc din calea unei secretare care merge pe role si citeste Marcus Aurelius. O gluma este si steagul Uniunii Europene care ar trebui sa filfiie la poarta uneia dintre fabrici, dar care a refuzat s-o faca si pare ca s-a sinucis in momentul in care si-a dat seama unde se afla.
Scriitoarea se autosubmineaza abordind un ton grav
Fara indoiala, cartea Ioanei Bradea reuseste sa creeze atmosfera, una halucinanta (inclusiv prin folosirea limbajului poetic exacerbat), data de contactul cu o lume marginala, intr-adevar aproape ireala in contextul actual si, de altfel, prea putin interesanta pentru cei mai multi dintre noi. Din pacate, odata atmosfera creata, scriitoarea pluseaza si se autosubmineaza abordind un ton grav, mult prea serios, care, evident, ar trebui sa ne miste, sa ne induioseze, sa ne smulga o lacrima, fie ea si simbolica, pentru destinul necrutator al celor ce populeaza aceasta lume, victime, fara doar si poate, ale postcomunismului industrial. Dar spunindu-ne ca acum ar trebui sa ne induiosam, Bradea nu face decit sa ne determine sa ne abtinem, caci duiosie, ca si dragoste, cu de-a sila nu se poate.
Ioana Bradea, Scotch, colectia „Ego. Proza“,
Editura Polirom, 2010, 22.95 lei