Si ce metoda ar fi mai buna decit aceea de a adopta identitatea bunului salbatic, irlandezul cu dubla identitate (fratii Corrigan si Ciaran), primul, calugar jurat castitatii, indragostit ireversibil de o asistenta medicala din Guatemala, aparator vehement al drepturilor citorva prostituate din Bronxul anilor ’70, al doilea, aparent realist, bartender in Queens, alias irefutabil al autorului, raisoneur lipsit de scrupule, insa, privit prin ochii unei artiste din Village, fermecator si misterios? Si, daca infigem ca centru de greutate al naratiunii tocmai un fapt universal valabil, acceptat si totusi insolit, precum traversarea spatiului dintre cele doua turnuri gemene, in ’74, de catre Petit? Daca adaugam un grup de discutie creat de o mama care si-a pierdut fiul in Nam? Daca adaugam spice-ul unui sot evreu si faptul ca-si gazduieste co-sectantele in hiper-bogatul apartament de pe Park Avenue?
Demersul prozastic al domnului McCann e cam transparent
Toate povestile navigheaza in jurul traversarii lui Petit, care se infiinteaza ca o veritabila pirghie capabila sa destabilizeze marea lume in care traim, the turn of the screw. Acuma, lui McCann ii iese si nu prea. ii ies excelent copilaria dublineza a celor doi frati, moartea mamei, aparitia unui tata cinic avertizat doar de faptul ca fosta sotie nu-si mai incasa cecurile… Viitorul calugar Corrigan isi face de mic ucenicia prin low-life-ul dublinez, invata sa bea si sa fumeze pe la 10-11 ani, isi aniverseaza cei 14 ani luind bataie de la un betiv, isi construieste biografia unui mic Iisus irlandez pe care nici un apostol nu prea-l baga-n seama…
Corrigan e genul care-si scalda picioarele in mare, care trage o babaroasa noaptea pe malul marii si vede nereide topaind prin riurile adiacente… Genul de personaj care ma enerveaza, in general. Aici, in schimb, naratorul primei catene, adica fratele Ciaran, are talentul de a ti-l face atit de antipatic pe micutul Jesus incit nu mai ai loc de propriile scurgeri umorale… Fratele aspirina.
De fapt, intregul capitol al instalarii lui Ciaran in Bronx, intr-o garsoniera pe care fratele o ofera prostituatelor de pe centura apropiata intru pisu, caca, deversat prezervative, non-stop, nu are alt rol decit acela de a ti-l face profund antipatic pe micutul Jesus de sorginte budista. intre noi fie vorba, demersul prozastic al domnului McCann e cam transparent. Adicatelea cusut cu ata alba: intii ti-l face icoana pe ala micu, vezi doamne cum era el ales de puradel, apoi ti-l arata prin ochii unui frate maturizat prematur de un atentat cu bomba in Dublin, transportat irefutabil intr-un Bronx de ani ’70, adevarata favela, dupa care te rastoarna iarasi, ca sa ti-l ofere in ipostaza tragica. Mie aici imi miroase a creative writing, cu scheletul la vedere. Mi-e teama ca lipseste exact carnita, care este de la naturelul sau, sau nu.
Colum McCann are aceasta carnita, dar o distribuie gresit: ingroasa liniile exact cind ar trebui sa traga o caligrafie in lumea imponderabila, cum ar fi episodul in care Corrigan moare alaturi de o tinara curva intr-un nenecesar accident de masina, vazut prin ochii Semi-Vinovatei. Aceasta, pictorita avangardista (retro, in felul ei, ratata de Village, ne susura autorele), nu-si poate continua viata alaturi de genialul sot-partener-de-ratare tocmai din cauza imaginii talpilor negresei azvirlite prin parbriz. Lucru care o face sa participe la inmormintarea lui Corrigan, pentru ca… guess what… sa se indragosteasca (si reciproc) de fratele acestuia. Partea buna a cartii e ca multe scheme expediate de mine aici au zone carnoase care vin dintr-o vina autentica. Adica Mos Colum, care preda unor copii cum se scrie pe la NYU, foloseste si lucruri care nu pot fi predate. Cum ar fi, printre altele, cum sa nu-ti pui cenusa-n cap cind iti moare personajul principal. Hei, gresesc, asta se preda. Tocmai am spus-o. Aaaaa, mersul pe fringhie (sfoara, ata, baston etc.) intre cele doua turnuri, ca fals punct reflectorizant, care nu face altceva decit sa orbeasca, astfel incit oglinzile care-l inconjoara sa se reflecteze una-ntr-alta… Si asta se preda. La naiba, cartea lui Colum McCann e scrisa toata dupa retete?
O carte care o sa va prinda
Chiar si familia semi-evreiasca din Manhattan pare stas, caricaturala chiar, iar aici zace o mica mina de aur involuntar: cei doi soti indurerati sint desprinsi din Sex and the City, mai putin stradania de a face copii, mai mult tragedia unui fiu pierdut in Vietnam. Chiar naratiunea la P.1, tinuta de madam Soderberg, notatia maniacala a pasilor facuti de musafirele ei, toate depozitare de fii pierduti in Nam, unde marea ei teama de nu parea prea bogata si prea snoaba se imbina cu aceea de a nu da friu lacrimilor reale… par fake. Este si partea care a placut foarte tare criticilor americani. Ma rog, poate n-au urmarit cu atentie noul val din literatura romana. Pe scurt, romanul care a primit unul dintre cele mai prestigioase premii americane pentru literatura pare o momiie prin al carei corp de paie se iteste corpul metalic al unei lectii bine invatate si poate bine predate. Nu stiu de ce (ba da, stiu!), dar fiece mare succes american de critica ma duce cu gindul la o fabrica bine inchegata, care scuipa intermitent cite un exotism, tocmai pentru a calma criticile. Fuse Junot Diaz, acu e McCann, poate la anul gasim si un mexican genial.
Ca sa trag si o concluzie, cartea e superba, v-o recomand, o sa va prinda… Si, in fond, ce e rau in a intelege, in sfirsit, cu ce dracu se ocupa viata asta, care e treaba cu ea, mai ales cind putem sa infigem in centrul ei de greutate un artificiu legat de WTC? Ce e rau in a crea un personaj insolit din care, daca tragem un siret, se scurge tot rumegusul? Sau, ca sa fiu rau pina la capat, de ce sa dam premii pe bune atunci cind alea nu se dau nicaieri, mai putin in Romania?
Colum McCann, Goana nebuna a lumii,
traducere de Iustina Bandol,
Editura Rao, 2010