Copiii lui Hansen a primit in 2004 premiul Mesa Selimovic pentru cel mai bun roman al anului in Bosnia si Hertegovina, Croatia, Muntenegru si Serbia. Intimplarile povestite aici se petrec in Romania, in ultima leprozerie a Europei, de la Tichilesti. Gasim o lume “cu circuit inchis”, cu legi proprii si ierarhii ale mortii. Leprozeria de la Tichilesti e considerata una dintre metaforele regimului totalitar din Romania recenta. Ea pare mai degraba o metafora a mortii. Cartea seamana cu un plonjon in “vagaunile intunecate ale erei noastre melancolice”.
Sintem in aprilie 1989 si colonia de la Tichilesti e plina de bolnavi. Toti sint atinsi de bacilul lui Gerhard Armauer Hansen. Toti sint copiii lui Hansen. Spitalul e vazut de oamenii din imprejurimi mai mult ca un cimitir decit ca o institutie medicala.
De-a lungul anilor, in leprozerie s-a impus o lege potrivit careia emotiile nu pot si nici nu trebuie sa existe in colonie. Leprosii erau cu totii “un singur corp care respira boala, dormea cu boala si murea din cauza ei”. Cu timpul a luat nastere un mecanism care a ajuns sa fie considerat o parte a echilibrului natural. Chinurile pacientilor incepeau dimineata, cind priveau sirurile de muncitori care se indreptau catre fabrica. Muncitorii incepeau o noua zi de lucru. Bolnavii reluau lupta zilnica cu durerea si cu propria imagine. Fiecare avea cite o oglinda in care-si examina trupul. Starile lor pendulau intre depresia suicidala si “o vaga euforie”. Un lucru era cert: Hansen isi ucidea incet copiii, iar bacilul nu le distrugea doar corpul, ci si mintea.
Un obicei care nu a disparut inca
Prin 1984 disparusera si ultimele fiole de medicamente. Bolnavii au fost nevoiti sa recurga la tratamente naturiste. In mijlocul curtii spitalului, in doua cazane mari au inceput sa se faca fel de fel de fierturi, ca in Evul Mediu. Ognjen Spahic face la un moment dat si o trecere in revista a procedurilor prin care a fost tratata lepra de-a lungul timpului, de la Ramses la Ivan cel Groaznic. Sint amintite si citeva dintre legendele cu leprosi din secolele al XV-lea si al XVI-lea, care erau trasi in teapa sau arsi de vii, ca “fii si fiice ale Diavolului”. Un alt obicei era acela al marginalizarii, al excluderii din societate. Leprozeria de la Tichilesti este o dovada vie a faptului ca acest obicei nu a disparut inca: si astazi leprosii sint adunati in colonii si condamnati sa traiasca in izolare, departe de restul lumii.
Cel mai batrin pacient si, in acelasi timp, eroul de la Tichilesti era Ingemar Zoltan, care isi ducea aici zilele inca de la deschiderea leprozeriei, in 1928. Era considerat un erou pentru ca a fost singurul supravietuitor al masacrului din 1942 al celor 47 de leprosi. Intrebat de ce s-a hotarit sa-si petreaca intreaga viata in leprozerie, Zoltan a raspuns: “Astept moartea si asta e singurul loc in care pot s-o astept fara sa ma deranjeze nimeni”.
Astazi, spitalul de Tichilesti are un manager si site: www.spitalultichilesti. ro, unde putem afla informatii despre “structura organizatorica”, despre conducere, despre “declaratiile de avere si de interes” ale personalului etc. La rubrica “Prezentare Generala” ni se spune insa ca “Spitalul Tichilesti nu mai este o leprozerie, in acceptiunea veche a termenului, adica un loc de izolare”.
Ognjen Spahic, Copiii lui Hansen,
traducere din limba sirba de Annemarie Sorescu Marinkovic,
colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2010, 22.95 lei