– Fragment –
Povesti de amor
Au fost odata un imparat si o imparateasa. Ei traiau intr-o grota minuscula si erau sora si frate. Grota aceea era in inima ta. Din carne. Oare numai din carne? Imparatul si imparateasa isi doreau in van o fuziune totala, genezica, din care sa rezulte un copil. Imbratisarea lor senzuala scotea numai sunete inalte si scintei scurte, fara urmare. Amorul fizic nu le dadea decit imagini, visuri, vedenii.
Intr-un tirziu, cind isi pierdusera orice speranta, un copil mic cit un bob de cristal a aparut totusi in ei, sau mai degraba intre ei. Insa cum? El era transparent si fragil ca o mica vedenie alburie si isi avea leaganul minuscul in inima comuna a imparatului si a imparatesei. Leaganul lui minuscul era tot din carne. Oare numai din carne? In inima lor erai chiar tu. Tu! Insa cum? Nu stiu. Nu stiu. Nu mai stiu.
Copile, dormi, dormi? Leagana-ma, salveaza-ma! Copile, nu adormi! nu cadea! nu muri! Trezeste-te, trezeste-ma! Inalta-te din inima mea.
Calc in lume. Intru in materia onctuoasa. Intr-o calda perplexitate. E chiar trupul meu, e chiar lumea! Un fel de grenada declansata, pornita. O rodie plesnita, prea coapta. Miezul ei rosiatic si zemos, plin cu simburi rotunzi de culoare intunecata, iradiind blind, asteptindu-si explozia. Miezul ei incet se desfoaie, ca un mugure imens de floare necunoscuta, in inima mea, orbita de raze.
Incet intru, lume, in tine. Ma inghiti, te inghit. Ma devori, te devor. Voluptate a disparitiei. Incet ma posezi, ma consumi, ma dezintegrezi. Incet te iau in posesie, te diger, te metamorfozez. Picaturi de sudoare fecunda atirna moale de frunze. Cuarturi fierbinti scinteiaza in muntii inalti si deopotriva adinci. Fluvii spumoase se lovesc de tarmuri elastice din carne. Astept. Te astept.
Gusta scoica, gusta scoica! O, la, la! O, la, la! Moale si fad este gustul meduzei caline. Musca, musca buze, rodie, sini, ananas. Soarbe, inghite, sint scoici deschise pe maluri. Intra in apa calduta, lasa-te incet inecat. Ma gusti, te degust. Ma inghiti lacom, te inghit pofticios. Cutitul tau se infige in valuri. Sint spuma topita pe tarm. O, la, la! O, la, la!
El umbla gol prin casa, se misca nepasator ca o jivina perfecta, inocenta de propria ei goliciune. Isi misca muschii lungi ai coapselor cu agilitatea si nerusinarea unei salbaticiuni, sau a primului om, acolo, in padurea virgina, locuita numai de noi doi, singuri, singuri. Ii privesc nodul atirnind moale si delicat intre coapse. Ma uimeste de fiecare data radacina aceea contorsionata ca a unei plante lemnoase ce si-a lasat in afara inceputul spasmodic ca sa izbucneasca cu frunzele si inflorescenta undeva inauntru.
E ceva frumos si oribil in el. Ceva atit de moale-organic si totusi absurd, aberant, ca o inventie nu prea fericita a cuiva care n-a stiut cum sa incheie armonios partea de jos a pintecelui. Pare adaugat – un ciorchine de strugure, o punguta de catifea sau o grenada perfida – pare lipit mai tirziu de alcatuirea in rest perfecta a trupului.
Ma uimesc intotdeauna cind ii zaresc nodul moale si matasos. Vederea lui ma surprinde, ramin perplexa si fascinata, incerc sa inteleg. Imaginatia mea e blocata de un fel de uluire usor inspaimintata. Ca de fiecare data cind vad ceva care, asemenea lumii acesteia, este frumos si oribil totdeodata, e animalic si sfint, e madular trupesc si e instrument al exaltarii brusc vazatoare, care percepe in sfirsit ca ceea ce e creat si creeaza este deopotriva si bucata bruta de carne, este si enigma, si iesire, si cale.
Robinet de nichel, fringhie vie cu noduri spasmodice, radacina de brebenel, sabie inflacarata, sarpe cu clopotei, punguta cu odoare fierbinti, nasosul-bubosul, trombonul zeitei, oua pistruiate de cuc in nuc, tom degetel, smochina tepoasa, giuvaer moale si periculos, Rappaport, zurgalau, ciucuras, rasturnac, tubercul dulce, faur-faurel, plantator, plonjon cosmic. O, la, la! O, la, la!
Ingerul galben intra la ingereasa. Ce blit de azur auriu! Ce lumina spumoasa, ce horbota instelata! El umple palatul ei de matase cu dinamita fierbinte si se inchide adinc inauntru. Urmind firul rosu si arzator isi face loc incet, in jos, lent coborind catre centru. Isi face loc, loc, loc, si se depune in sanctuar. Picatura.
Acolo unde ea il asteapta in spatele micii usi aurite, captusite cu umeda purpura. Ah, rosie si vinata purpura inrourata! Ah, foc catifelat, abis dulce, mare unduitoare din blanuri molatice, avalansa inabusitoare de vata din zahar, fanta creponata spre lumea cealalta, cer carnos al adincului.
El bate bate incet, incet, mai tare, mai tare. Uita intre timp drumul inapoi, inainte. Bate, tot bate. Bate si bate si bate. Nimeni si nimic nu-i raspunde. El bate, loveste. Si uita, uita de ce, pentru ce, uita totul. Se pierde. E inconjurat de un intuneric matern, magnetic, coplesitor. Simte doar o caldura dogoritoare. Incendiu. Dizolvare. Dezastru. Si-si da duhul pe prag.
Abia atunci ingereasa albastra isi deschide palatul delicios si bucuros explodeaza. Ce curcubee, ce inflorite vibratii, ce fintini tisnitoare! Ce blit de azur, ce lumina spumoasa, ce horbota instelata! Ingereasa intra la inger. La imparatul verde intra imparateasa cea rosie. Picatura sa-i soarba. De aur. Mintuitoare.
Esti instrumentul meu, esti unealta mea, ai fost nascut pentru mine. Pentru mine ai fost gindit, ai fost modelat. Trupul tau a fost conceput special pentru trupul meu, acolo in adinc, in celula mica si dubla, tripla, cvadrupla, unde ceea ce la mine a fost despartit, smuls, taiat in doua de o vale adinca, la tine a fost unit, adaugat si tras intr-o catapulta de lupta. Ai fost plamadit pentru mine, o stii acum, o afli cind infrunzesti, infloresti in mine ca o cascada, ca o explozie, ca atunci demult, in celula ingusta, in sfera sidefie, in beatitudine.
Sint in tine, sint acolo, ma pierd, imi vine sa mor, mi-e teama c-o sa dispar, si chiar dispar in neant pentru o clipa, cind o sfera mica de foc ma paraseste – o cadere, un hau, viata mea se duce la tine, un suflu rotund, arzator, si-n urma lui ramine cenusa, o greata, raul unui gol dureros in care adie amintirea dulce-oribila a unei caderi-inaltari.
Sint instrumentul tau, sint fructul exotic al dintilor tai, sint hrana poftei tale nebune, sint drogul care te ucide si te invie, piatra de mormint care te striveste si te eternizeaza, sint dalta care te sculpteaza pe dinauntru intr-o caverna stelara, sint instrumentul tau sortit, sint facut pentru tine.
Vreau sa te anihilez, sa te distrug, sa fiu tu, sa fim una. Vrei sa ma anihilezi, sa ma distrugi, sa fii eu. M-am nascut pentru asta, sint instrumentul tau, sa fim in sfirsit UNA!
Se priveau fix, fascinati, de multe minute. Ca si cum trupurile lor goale, pe patul infasat in albe cearceafuri, ar fi fost doua diamante enorme, stupefiate. El si-ar fi vazut, in irisul negru al ochilor ei, pentru prima data adevarata lui fata. Iradianta, de jur-imprejur cu raze galben-albastre. Solara. Ea s-ar fi intilnit pentru prima data cu sine, mica zeita sacrificata, uitata de sine insasi, in silueta perfecta si aureolata din irisul albastru al ochilor lui.
Trupurile lor goale se priveau fix, nemiscate, se sorbeau prin ochi furios ca si cum un cimp electromagnetic intens le-ar fi atras intr-un sorb invizibil, ca si cum astfel ar fi putut sa cada definitiv unul intr-altul, contururile lor sa se amestece la mijloc de drum, ca doua reflexe dintr-o dunga de soare, captata intr-o oglinda rotunda – si sa dispara, sa se evapore, sa fie in sfirsit una. Numai un fulger scurt dintre ei doi sa se mai vada.
Cind sora mai mare a deschis usa, ea n-a vazut la inceput decit doua pete mari de lumina revarsate pe pat. Cind sora mai mare a deschis usa, ea a vazut pret de o scurta secunda doi copii gemeni goi, atingindu-se si privindu-se prin rama subtire, aurita, a unei oglinzi transparente. Si a recunoscut acolo, in patul mare si alb, viziunea pe care o cautase de-o viata.
Sa te dezbrac, sa te spal, cu un prosop aspru sa-ti sterg trupul, sa ti-l sarut de la venele gitului pina la talpi. Sa ating, cutremurindu-ma cu un fel de sacra teroare, pielea frageda de sub pinza usoara. Sa cad in genunchi, sa cazi din picioare. Tu nu stii cita curatenie e in actul acesta. In mintea mea vad deja un lan inalt si des de porumb stralucind in lumina de vara, prin care inaintez hohotind, frunzele late si aspre ma zgirie, imi lasa dire rosii pe brate, suculenta tulpinilor ma exalta, imi vine sa le gust, sa le musc, sa le mestec. Tu esti arborele parfumat de curmal care a inflorit subtire intre soldurile unei oaze opulente si verzi, aparute din senin in cimpie; mai departe, vad un munte moale care inainteaza rapid inspre mine si ma striveste incet; vad, vad, esti o cascada dubla, si fierbinte si rece, care ma ineaca si ma invie fulgerator.
Sint departe acum, sint o credincioasa din India sau Bengal, stau in fata altarului, sarut lingamul rece de alabastru, pun ofrande de flori galbene de sofran si mici prajituri colorate la poalele lui, imi vopsesc buzele cu purpura, sint gata sa ma prostern, sa ma sfisii in fata urmelor talpilor tale de zeu, m-as arde cu voluptate intr-o cadelnita, daca ea ar fumega in templul trupului tau.
Iti mingii trupul gol de sub pinza usoara. Rup pinza alba cu dintii. Sa te vad rasarind in toata splendoarea, lujer de porumb, aspra cascada, arbore inalt si subtire care ma rastigneste si infloreste salbatic in mine. Florile tale marunte si arzatoare sa explodeze prin mine in lume. Sa nu mai fiu. Sa fiu doar sudoare luminoasa pe frunze de vara.
Habar n-ai cita sfintenie curge in neantul acesta. Cita dezlimitare. Cita sacra vibratie care ma uneste cu lumea. Cita beatitudine.
Lumea, lumea intreaga e un vesmint lung si bogat. O rochie feminin-barbateasca. L-am tesut pentru tine, e lucrul miinilor mele. Imbraca-te cu ea, imbraca-te cu fluvii si aurore boreale, cu orase, pustiuri si munti. Invesminteaza-te cu paduri si turnuri de nori pe cimpuri pline de recolte de vara. Invesminteaza-te cu lumea intreaga. Ca sa ne putem ridica din nou deasupra pamintului, in suflu divin si lumina stralucitoare, ca din nou sa fim UNA!
Doamne, nu a mai ramas din el decit un rest, un copil. E copilul meu, fiul meu mult dorit. Intru care am binevoit. Sa-l dau lumii. Sa-l iau inapoi. Sa fim una. Ma umple, ma satura. Copilul isi satura mama. Vii in mine, din mine, te intorci inapoi, inauntru, ma saturi, ma distrugi, ma desavirsesti. Jertfa mea e bine primita. Pe altar miroase a smirna si flori. Aici era locul tau. Aici e capatul tau. Mama isi devora copilul. Copilul isi satura mama. Mama isi inghite copilul. Copilul isi renaste mama. O, la, la! O, la, la!
Coda
Mica femela sta intinsa lenesa pe canapea. Trupusorul ei slabut, aproape schematic, are culoarea roz-vinetie a spumei de mure dulci-putrede. Se delecteaza cu un pahar verde inchis de clestar, din care curg bale de argint si sudoare si bobite de margaritar si sampanie. Alba.
Pe catifeaua moale si vicioasa a canapelei bete si visinii, pletele-i negre curg riuri-riuri cu spume pe dusumea. Alaturi sade un leu mic de aur care priveste cu limba scoasa la titisoarele roz-vinetii, ascutite, si la sexul negativ, abia dezghiocat dintre pulpe. Ei tac.
Imprejurul canapelei zburda animale salbatice. Un sarpe dialectic si indigo isi iteste ochiul viclean si lugubru dintre dantele. O sopirla albastra aluneca incoace si incolo, lasind o dira nestatornica de mercur. Tigri mici aurii bintuie blind, suav, ca niste crini regali, prin vazduhul livresc.
O, dar canapeaua e suspendata! Sus, deasupra unui podis rotund si pustiu, din lut galben si piatra, din virful unui munte maro, perfect conic. E inconjurat de ape rele, hapsine. Culoarea vintului e turbata. Din apele intunecate ies insa capetele mici, disperate, ale adoratorilor sistematici. Ei tipa cu gurite umede, rosii, catre zeita. Ciinele verde latra. Sarpele indigo sisiie. Tigrii miriie cu gelozie patrata.
Bine, dar mica femela ce face? Sta intinsa lenesa pe canapea si-si mingiie unghiile. Din cind in cind bea cu inghitituri mici din paharul verde de clestar bale de argint, margaritare si piulite de scortisoara. Deodata priveste in sus. Si ce vede?
Vede un cer negru-antracit si foarte abstract, plin de capetele taiate ale fostilor ei adoratori si amanti. Colorate si ordonate pe rinduri, ca intr-o scriere impanata ici-colo cu pasari, insecte, plante si alte hieroglife.
In definitiv, ce vor sa spuna toate acestea? Ce face femeia acolo? Asteapta? Asteapta. Ca intotdeauna, asteapta. De un an. De un secol. De o eternitate. De la diviziunea sexuala a lumii angelice si organice. De la smulgerea sexului pozitiv din cel negativ. De la taierea in doua a sferei cu patru picioare. De cind dumnealui a pornit universul. Asteapta. Si intre timp bea sampanie de cuvinte, vibratii sfinte si imagini arhetipale.
Iar el, un tinar aproape copil, apare departe, alergind, alergind, cu trupul gol, slabanog, de culoare roz-vinetie ca a spumei de mure dulci-putrede, cu sexul lunguiet inflorit intr-o crenguta de mar, alearga, alearga cu o flacara olimpica in mina stinga, de o eternitate alearga, de cind si-a pierdut picatura in abisul magnetic, alearga si creeaza din fuga aceasta poveste si lumea.
O, la, la! O, la, la!
CARTEA
Romanul FEM de Magda Carneci este un volum de proza vizionara, o incursiune nonconformista in meandrele fiziologice, psihice si metafizice ale unui personaj feminin generic, de la cea mai frageda virsta pina la prima adultitate. O Seherezada contemporana ii relateaza iubitului ei care o paraseste cele mai stranii si intime trairi legate de cresterea ei intru feminitate. Combinatie de povestire, poem in proza, psihanaliza si marturie spirituala, FEM se vrea un fel de scriere initiatica, in afara genurilor literare curente, despre ce ar putea sa insemne deschiderea emotionala a fiintei umane catre niveluri de sensibilitate si de intelegere mai putin explorate si cunoscute deocamdata.
AUTOAREA
Magda Carneci (n.1955) a publicat mai multe volume de poezie in romana: Hipermateria, 1980, O tacere asurzitoare, 1984, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000. A mai publicat volume de eseuri: Arta anilor ‘80. Texte despre postmodernism, 1996, Arts of the 1980s. Texts on Postmodernism, 1999, Poetrix. Texte despre poezie, 2002. In limbi straine, a publicat volumele Psaume, 1997, si Trois saisons poetiques, 2008, in franceza; Chaosmos, 2004, in olandeza; Chaosmos, 2006, in engleza. A publicat proza in franceza in volumele colective Paris par ecrits, 2002, si Le sacre aujourd’hui, 2003. A coeditat lucrarea colectiva Perspectives roumaines. Du postcommunisme a l’integration europeenne (Paris, 2004). In 2007, a mai publicat Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 la Editura L’Harmattan din Paris.
“FEM-ul Magdei Carneci – un concentrat itinerar epifanic, pornind de la «brusca aruncare in scena», trecind prin aventurile corpului dureros, prin iluminarile adolescentine ale unei feminitati matriciale si «caderea din realitate in Realitate», prin «schimbarea la trup» androgina spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de-al treilea ochi si, in cele din urma, fulguranta (si intransmisibila) intelegere a «marelui sah cu partea cealalta» – este o livrare de sine pentru bunul uz al celor care mai cauta «o magie coerenta a lumii». E o «cheie emotionala» pentru Planeta FEM, pentru acel univers feminin despre care unul dintre ultimii maestri spirituali ai vremurilor noastre spunea ca e o lume in mod natural mai aproape de fiinta lucrurilor.” – Simona Sora