Istoria punerii in scena a lucrarilor ionesciene in Romania a inregistrat momente pitoresti, inclusiv postdecembriste. Nemultumita de contextul politic, la fel ca noi cei de-acasa, de altfel, Marie France impunea un alt soi de control, acordind cu foarte mare dificultate drepturile de autor institutiilor noastre de spectacole. Fireste, e dreptul domniei sale, dar e prohibitiv si incorect sa “pedepsesti” artistii pentru situatii independente de vointa lor. Mai ales ca ultimii ani au adus o serie foarte reusita de inscenari, vezi, de pilda, Cintareata cheala a lui Tompa Gabor, la Teatrul National Cluj Napoca, si a lui Alexandru Dabija, la Teatrul German de Stat Timisoara. Incheind paranteza introductiva, sa ajung la subiectul de astazi: Rinocerii, la Teatrul National Iasi, in regia lui Claudiu Goga. A fost o premiera din mai multe puncte de vedere: lucrarea e montata pentru intiia oara la Iasi, fiind si prima intilnire la scena a regizorului cu un text ionescian. “Rinocerizarea”, tema eterna, are sustenabilitate teoretica prin temeiuri ce tin de psihologia multimilor si de “bolile” secolului trecut si al nostru, de contagiune sociala, standardizare, lipsa de comunicare, alienare etc. Asa incit readucerea ei in discutie, inclusiv pe cale teatrala, constituie un demers catarctic atit la nivel individual, cit si comunitar.
Un spectacol perfectibil
Adept recunoscut al neoclasicismului ca maniera de abordare a unui text dramatic, Claudiu Goga nu ne-a contrazis nici de aceasta data. S-a raportat la Rinocerii plasindu-se regizoral in slujba acestuia, punindu-l in scena ad litteram si lucrind cu actorul. Si cum Ionesco a fost un autor extrem de grijuliu cu detaliile didascalice, indicind pina si felul si locul in care se intra si iese din scena, Claudiu Goga pare sa nu se fi simtit incomodat, ca autor al spectacolului, de aceasta abundenta de puncte de sprijin. Dimpotriva, le-a dat curs, nesimtind nevoia prea multor indrazneli. Grupul de copii care traverseaza spatiul de joc, de exemplu, este o prezenta cu aport dramaturgic, extinzind aria rinocerizarii spre virstele inocente, amplificind efectele emotionale. O alta idee indusa e a televizorului si produselor din gama soap opera, reality show ca sursa activa de indobitocire, numai ca fiind deja atit de batatorita de sociologi si culturologi, sugestia devine denotativa scenic. Mizanscena nu introduce inovatii majore, ci doar incercari, destul de cuminti, de a evidentia unul-doua sensuri (aparent) nesubliniate inca de antecesori, regizorul simtindu-se la adapost sub paravanul intentiilor explicite ale textului. Mici gaselnite tin mai degraba de scenografie decit de regia efectiva, desi, desigur, in strinsa colaborare dintre artisti e greu de separat cine, ce si mai ales cu cit a contribuit! Stefan Caragiu a gasit formula potrivita de cadru functional, cu o dinamica proprie, sustinind-o pe cea generala a spectacolului. O suita de incaperi modulare, de genul celor oferite in caz de calamitate, se expun privirii prin ridicarea unor jaluzele, fiind ceva intre depozit si presupus spatiu de locuit, evident, cenusii. Cenusiul este culoare dominanta intr-o gama de tonalitati terne, care sugereaza uniformizarea. Costumele (Lia Dogaru) sint in ton, cu exceptia citorva mici pete cromatice (mov, verde) cu rost de contrapunct.
Spectacolul e din categoria celor care incep bine, dar isi pierd suflul pe parcurs. Prima jumatate e animata, iti atrage atentia: secventele din fata bacaniei, intrarea lui Berenger, dialogul Logicianului cu Batrinul, intimplarile de la biroul functionarilor au acuratete scenica, sint bine sustinute actoriceste. Celei de-a doua parti insa ii lipseste tonusul, e plata si asta in egala masura din pricina regiei, care parca si-a pierdut inspiratia, si actorilor, care, in loc sa ramina in stilul initial de joc marionetizat, tipic absurdului ionescian, aluneca spre un realism stanislavskian complet nepotrivit! Asa incit, a doua ora a reprezentatiei iti pune serios rabdarea si concentrarea la incercare. Una peste alta, trebuie sa fim onesti cu Claudiu Goga si sa spunem ca acest spectacol e perfectibil. Dupa cit de inteligent il cunosc, cred ca stie si el.