Pentru doamna Cerasela de la chioscul de linga posta, bucuria cea mai mare zilele astea a fost ca au trecut multi prieteni pe la ea sa o intrebe de sanatate sau macar i-au telefonat. Loredana cea blonda si frumoasa de la Begapam m-a instiintat rizind, in timp ce imi impacheta doua cornuri, ca pe ea o incinta fiecare dimineata cind se desteapta din somn. Asta asa, in general, pentru ca simte ca e vie. De parca ar fi telepatizat cu Lore, Florin, profesor de arte martiale si artist fotograf, a spus (in fata magazinului de piine) ca se bucura la trezire, in zori, fiindca viata i se pare un mare dar. Si ca saptamina asta o bucurie adevarata o sa fie intilnirea cu sensei Tsushima Kanji, excelenta sa, fostul ambasador al Japoniei in Romania, care vine din nou la Timisoara pentru ore de kendo si de cultura japoneza. In schimb, dl S., sofer la o firma de transporturi de la capatul parcului prin care trec zilnic, a raspuns nervos ca isi vira toate cele nu doar in viata, ci si in ancheta mea: “N-am clienti, deci n-am bani, deci nici bucurii. Clar?”. Doamnele Adriana si Delia de la Biblioteca Universitatii au emis in rima ca, zilele astea, bucuria cea mai mare vine de la soare. In schimb, domnul Gelu a zis in timp ce ma ajuta sa caut o carte tot acolo, in BCUT, ca nu mai stie demult ce e aia o bucurie. Ca pur si simplu nu se mai bucura de nimic.
Mita, colegul de la engleza, erou al unei rubrici mai vechi, mi-a emailat un raspuns din care spicuiesc urmatoarele: “Nu credeam ca si bucuriile stiu sa umble in haita. Credeam ca vin mai rar, si mereu singure. Ma refer la cele adevarate, cu sens, chiar daca unul ascuns celorlalti si, de atitea ori, pina si mie. Cind, in seara dinaintea plecarii la Lugoj, unde aveam sa ma intilnesc cu doi vechi colegi de armata, m-am pomenit cu un email de la un alt drag camarad de arme, stabilit demult in Germania, si care imi trimitea o poza cu noi toti, m-am autoinnobilat pe loc cu titlul de rasfatatul saptaminii. Bucuria ce a urmat la intilnirea soldata cu chef de a doua zi nu poate fi povestita. M-am intors acasa tirziu, unde Chewy, pechinezul alb imperial din viata mea, ma astepta cuminte ca sa-i serbez ziua: un an!”. Nici sturlubaticul de Marcel n-a stat mult pe ginduri cind a spus cu mina pe inima ca bucuria lui cea mai mare a fost sa afle ca analizele unui bun prieten bolnav n-au aratat in cele din urma ca ar fi vorba despre ceva foarte rau.
Fac ce fac si iar buclez bucla cu seara de joi, cind nu ma mai satur sa vorbesc cu masteranzii de la Jurnalism european. Vrind (pe la 20.30) sa aflu la seminar ce cred parintii lor despre lumea in care au trait, am simtit pur si simplu ca mi se rupe pieptul de emotie cind i-am auzit pe toti povestind infierbintati cum ai lor au iesit in decembrie ‘89 pe strazi, cum au stat zile in sir in Piata Operei si nu le-a fost frica. Iar cind Cristi a spus ca pina si el a participat la Revolutie, tinut in spate cind de mama, cind de tata, intr-un port-bebe, cu greu m-am abtinut sa nu dau apa la soareci, fara sa stiu exact de ce.