Explicatiile sint multe, Japonia, o tara in fond cit un intreg continent, avind o traditie a discului perfect paralela si comparabila cu aceea a Americii si a Europei. Compania Nippon Columbia, de exemplu, a fost lansata la Tokyo in 1907, continuindu-si existenta pina astazi in ciuda unei serii intregi de peripetii si probleme. In 1927 a fost cumparata de American Columbia, in 1937 de conglomeratul Nissan, iar dupa razboi s-a vazut privata treptat de catalogul pe care si-l facuse prin contracte cu alte mari case europene, japoneze si americane (Columbia britanica, Toshiba, CBS).
Dar, cu un management inovativ, compania si-a recladit catalogul in anii ‘70, incheind contracte cu alte 20 de case internationale si angajind propriii artisti de mare valoare, intre care Vienna Konzerthaus Quartet, dirijorul Peter Maag, pianistii Rudolf Serkin si Bela Siki, elevul lui Lipatti. Tot atunci, sectorul de cercetare al companiei, ce purta numele Denon, s-a angajat in dezvoltarea tehnologiei digitale, iar in 1969 a produs primul aparat de inregistrare digitala, lansind trei ani mai tirziu si primul LP digital, ce includea doua cvartete de coarde de Mozart, inregistrate la Praga de Smetana Quartet. Cu artisti si in coproductii cu casele Supraphon si VEB/Eterna, din Cehoslovacia si Germania rasariteana, Denon si-a cladit un catalog pina astazi renumit si care este in curs de a fi reeditat in ultimii ani. Integrala cvartetelor de Beethoven, cu Smetana Quartet sau aceea a celor de Haydn, cu Kujiken Quartet sint din categoria discurilor ce concureaza pentru a insoti orice meloman pe o presupusa insula pustie.
Intreprinderilor de acest gen li s-a adaugat, inca din perioda interbelica a secolului trecut, o imensa pasiune pentru muzica si disc dezvoltata de colectionari de elita ai Japoniei. Unul dintre ei, Osaichi Nomura (1882-1963), cunoscut prin scrierile sale muzicale sub pseudonimul Araebisu, ziarist de profesie, a adunat peste 25 de mii de discuri de ebonita, o sursa inepuizabila de studiu a inregistrarilor istorice, parte a lor gazduite astazi de un muzeu special creat in localitatea Shiwacho. O antologie pe CD a fost publicata de firma Onsei, al carei nume l-am gasit si in relatie cu Fundatia muzicala japoneza Rohm care incurajeaza tinerii solisti, cercetarile istorice asupra muzicii japoneze, si este editoarea unei serii de referinta din colectia altui pasionat, Masataro Sugiura (1906-1945). Ilustrind arta unor interpreti japonezi si straini din anii interbelici, colectia ii include pe pianistii rusi Leo Sirota si Leonid Kreutzer, violonistii Efrem Zimbalist si Alexandr Mogilewsky (“Western Music in Japan”).
Un alt mare colectionar, Satoru Aihara, a creat o casa de discuri, astazi de renume, si distribuita si in Europa, Opus Kura, stimulat de restaurarile excelente ale inginerului Kyoshi Yasuhara. Opus Kura, care si-a serbat in 2009 zece ani de existenta – si a carei filosofie era rezumata de Aihara in cuvintele: “Transferurile istorice nu trebuie doar sa hraneasca nostalgia, ci trebuie considerate ca un mediu in sine si apreciate la acelasi nivel ca inregistrarile moderne” –, are la ora actuala un catalog de circa 150 de titluri. Intre marii artisti, alaturi de Enescu si Carl Flesch, figureaza violonistul Bronislaw Huberman si mai putin cunoscutul astazi Henri Merkel, clarinetistul Leopold Wlach, cvartetul Stross s.a.m.d.
Ceea ce distinge discurile japoneze, fie ele istorice sau moderne, este calitatea restituirii sonore, adesea inegalabila. Se adauga, as spune, si un cult pentru istorie si muzica, rar intilnit, asa cum o atesta, intre altele, notele criticului Shuichiro Kawai, ale carui informatii le-am folosit in mare masura scriind aceste rinduri.