Bautura, drogurile, sexul sint doar adjuvante ce nu impiedica instalarea unei forme de schizoidie. Netratata la timp si corect, “ciudatenia” devine boala in toata regula si nu ma mir cind aflu cum ies in decor figuri dintre cele mai indragite, oameni pentru care a suporta viata sub reflectoare, pe scena sau la televiziuni, e la fel de greu ca si a suporta anonimatul. Alegerea modului nociv de trai e a lor, desigur. Dar oare spectatorii n-au nici o vina? Multimilor furioase, pornite sa devoreze idoli precum Elvis, Beatles, Rolling Stones, Michael Jackson sau Bon Jovi, nu le revine nici un rol in instalarea paranoiei artistilor? Ma tem ca raspunsul e pozitiv. Publicul are ce vrea. Nu se spune ca televiziunile n-ar da violenta daca nu s-ar cere?
Anonimatul poseda si-o alta fata, ale carei manifestari sint etalate pe larg, cu aerul de senzatie cretina, tipica “stirilor de la ora 5”. Am in vedere ceea ce publicistii numesc oarecum evaziv si aseptic “violenta domestica” (o contradictie in termeni). Cind, trebuie sa o spunem clar si raspicat, e vorba de-o manifestare a instinctului primar agresiv, tipica animalului biped numit om. Partial (re)educat, folosind cu viclenie portitele si permisiunile unei civilizatii prea umaniste, individul e un rebut ce-si leapada fecalele pe bunul simt si valorile uz comun. Lui nu i se cuvin egalitatea de tratament, corectitudinea politica, generozitatea celei de-a doua sanse. Asa cum fascismului doar forta armelor i s-a putut opune, si bruta umanoida se vindeca numai prin forta. Mitul “criminalului bun” functioneaza in filme sau romane pentru cititori naivi. Admit, si admir, cazurile cind oameni ce-au gresit o data s-au redresat, mai ales – iar e bine s-o spunem – sub influenta si datorita credintei in Dumnezeu. Care divinitate nu-i nici opiu, nici fictiune de inmuiat pornirile revendicative ale dezmostenitilor soartei, dar nici panaceu universal.
Scriu toate astea sub influenta vizionarii recentului film (de fapt, trei scurte secvente) regizat de Joeri Holsheimer pentru si impreuna cu trupa olandeza Within Temptation, lansat odata cu noul album, intitulat The Unforgiving. Scenariul este bazat pe un comics de Steven O’Connell, Mother Maiden, si contine ingredientele unui thriller din siajul lui Stephen King: mister, groaza, fantastic. Scurtmetrajul, realizat in studiourile Nieuw Zuid, Amsterdam, are atmosfera peliculelor expresioniste germane din anii 1920, si acuratetea filmelor HD actuale. Naratiunea in sine pare simpla, chiar simplista pentru cei obisnuiti sa vada nenumarate filme pline de orori. Scenografia minimalista, laolalta cu optiunea pentru alb-negru, da o senzatie insuportabila. O jumatate de zi am fost intors pe dos, realmente, de ceea ce am putut “citi” dincolo de imagine si muzica. Povestea micului baiat ce-si vede personalitatea triplata, luptind sa scape de abuzurile anonimului tata betiv, nu e usor de asimilat, mai ales fiindca e spusa cu raceala si fara comentariu.
Inutila agitatia, fara legatura cu scenariul, a membrilor trupei. Sharon den Adel se misca la fel ca o interpreta pop “de succes”, fapt ce diminueaza impactul povestii. Nu prea mult. Evident ca nici vocalista nu iarta aberatiile sau tentatiile acelui fel de anonimat…