Este pentru prima data cind scriu despre Dan Sociu si marturisesc ca l-am evitat foarte mult timp pentru ca ii resimteam ascendentul psihologic: un tip care pleca din start ca invingator, un nou Dinescu (ma rog, unul mizerabilist), un cal de rasa crescut printre mirtoage umflate cu steroizi. Adica, pentru cei care n-au inteles aluzia, diferenta dintre un poet ca Dan Sociu si unul precum Claudiu Komartin tine de rasa. Luati un sarpe Ouroboros care-si inghite coada si unul care se auto-gonfleaza, care se masturbeaza… inghitindu-si sperma.
Dar sa revenim la Sociu si la acest surprinzator Pavor nocturn: granitele sint trasate abrupt, inca din prima piesa a acestui album plin de ura. Sociu e un poet al claustrarii, al existentei in doi marginite de ziduri. E locul in care se defineste. Un poet pe care nu-l vad cintind singuratatea. Pentru ca nu poate exista de unul singur. E o individualitate neindividuata. O complexitate de sentimente, atitudini, nervi, pe care eu, personal, nu le pot desprinde de omul Sociu, de privirea lui care electrocuteaza. Si e OK, pentru ca eu nu sint critic literar, ci consemnator la ziar. Iar asta imi permite sa remarc, plin de insuficienta, cit de adevarata e prima piesa a volumului, Cu gura uscata de ura, unde Sociu joaca mingea intr-o cutie, unde reuseste sa stoarca frumusete dintr-o extrem de “succinta” asamblare a spatiului tocarii de cuplu: locul unde ajungi foarte repede de la iubire la ura, locul unde celalalt devine imediat dusman prin simpla prezenta sau doar prin lipsa identificarii cu tine. Un poem tragic, in sine, pentru ca nu e altceva decit o definitie sinistra a uzurii, a lipsei de sanse de care beneficiaza o rasa careia i-au fost oricum refuzate toate sansele.
Un poem care respira disperarea de a iubi, penibilul situatiei in care iti impui sa iubesti, desi sentimentul in sine e sufocat de repetabilitate, obisnuinta si tot ce mai stiti si voi: “culca-te linga mine in betoniera/doi avortoni gasiti in container/doua hoituri imbratisate-n portbagaj/nu misca ceva in noi/inca respira/sub tonele de ciment/scirba de dragoste vrea s-o ia de la capat…”.
Iar asta e cel mai “SLAB” poem al volumului. Pentru ca Sociu reuseste de data asta sa se reinventeze chiar in mijlocul unui singur volum de poeme. Ba chiar practica migratia de la un suflet la altul in cadrul aceluiasi poem. Iar poemele lui sint din ce in ce mai scurte, exprimarea e esentializata, mesajul e trimis direct, insa cu o delicatete indusa fenomenal. Un expresionism bine temperat bintuie volumul de fata: drama e indusa chiar de shiftingul intre sexe, intre “naratori”. Linistea aparenta e intotdeauna subminata de un eveniment care, desi neexprimat, atirna tragic deasupra unei relatii. Imi imaginez un pat murdar, unde doi iubiti prefac somnul comun intr-un agon al despartirii: dimineata vine intotdeauna sa curete romantismul de reziduurile sale.
De fapt, lumea lui Sociu continua sa fie una a jegului, a exprimabilului poetic mizerabilist, spatiul unde iubirea poate fi bara aia de otel unde sufletul face striptease intr-o vaga incrincenare, a cosmarului exprimat, a secventei redate haikuieste. Un demn urmas mizerabilist al lui Pound.
“e tirziu spui/hai acasa/si ne trintim pe trotuar/si ne aprindem/degetele/o zgirietura pe gitul tau/sclipeste in bataia farurilor/te vad jupuita/intre masini/le iei ochii/stralucesti/proastele-si cauta punctul g/tu si cind gindesti la ceva frumos/te simti batuta.”
Un copil al realitatii
Stii care e marea calitate e poeziilor lui Sociu, draga X? Faptul ca in spatele cuvintelor se afla o situatie reala: e o conditie sine qua non a poeziei. Poezia nu creeaza, ci recreeaza. Poezia iti va spune ce s-a intimplat de fapt intr-o anumita situatie in care tu ai fost prezent: caderea unui fular pe ciment, vinataia de pe gitul iubitei intr-o noapte nu foarte reusita… la dracu, chiar trebuie sa explice un cronicar asa ceva?
Focurile printre care Sociu trece pentru a supravietui sint asezate ca gropi in care cazi, apoi te ridici, supravietuiesti, revii, te legi la rana, mori, futi, maninci… din toate ramine o privire aruncata dimineata, pe un trotuar.
Ce ma enerveaza cumplit este reactia lui Sociu la Muresan: ii reproseaza superficialitatea discursiva, epicitatea poetica, indepartarea de vechiul Muresan. Asta venind de la un poet care abandoneaza formulele asa cum o face cu femeile (sau sint conectate?). I-as atrage atentia lui Sociu asupra unui poem situat la p. 15 a volumului, unde e un soi de Kawabata al traseului conjugal. Sociu e narativ pina-n maduva oaselor, moare daca nu povesteste ceva, e un copil al realitatii. Din fericire, stie sa paranoizeze toate astea suficient incit sa nasca statui din cacat.
Un preambul
Tot ce scriu acum nu e decit un preambul la ceea ce urmeaza sa fie cronica la Dan Sociu. Nu de alta, dar cind scrii 2 episoade la Ion Muresan, Sociu merita cel putin 3. Un volum absolut ametitor si o revenire care, cred eu, merita toate premiile literare din tara asta unde se dau premii tuturor gonflatilor… Nu ma credeti? Eat this:
“sunam/ca doua cani de tabla/ciocnite/la o sarbatoare/saraca/in camera cea mai veche/a casei/a casei/in camera cea mai intunecata/a casei/ascultam/cum se scufunda/barcutele noastre de hirtie/in fiertura de alaltaieri/avem zile/la greu/frumusete-ntre noi/cit in fata moarta/a lui marilyn monroe”.
Nici un cuvint in plus, nici un cuvint in minus… Si, din punctul meu de vedere, q.e.d.
Dan Sociu, Pavor nocturn,
colectia “Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2011