Ne-a contrariat pe toti, la lectura princeps, Cintareata cheala a lui Eugene Ionesco. Numele se adauga onorabil pe interesanta lista, iar venirea Cintaretei in lumea fictionala a dramaturgiei absurdului a fost, ca orice conceptie, rezultat al hazardului. Lectiile de engleza pe care le urma Ionesco l-au inspirat in scrierea lucrarii, dar ceea ce ii lipsea pentru completitudine era un titlu adecvat. Rezolvarea a venit de la un actor care, rostind monologul Guturaiul, in loc de “institutrice blonde”, a zis “cantatrice chauve”; Ionesco, prezent la repetitie, a avut revelatia titlului potrivit.
Operatiunea ludic-absurda are solide justificari: “Unul dintre motivele pentru care Cintareata cheala a fost intitulata asa este ca nici o cintareata, cheala sau pletoasa, nu-si face aparitia. Amanuntul acesta ar trebui sa fie suficient”, precizeaza autorul, in Note si contranote. Golirea de continut a limbajului, aneantizarea sensurilor, vidul sint sugerate cum nu se poate mai bine de acest non-personaj. Inexistent, lipsit de corporalitate scenica, el provoaca. Desi se defineste prin absenta, paradoxal, e la fel de pregnant precum cuplurile Smith si Martin, Pompierul ori Slujnica. Deruta lectorilor si a spectatorilor novici e presupusa, asteptata, dar Cintareata ipostaziaza perfect tragedia verbalitatii.
Fascinatia personajelor doar enuntate
De ce ne fascineaza personajele doar enuntate, dar care nu apar pina la caderea cortinei de final? In principal, intrucit sint generatoarele unor stari care potenteaza magia teatrului. Starea de asteptare e una dintre ele. Daca e evocat de titlu, atunci trebuie sa vina, e conditionalitatea de tip clasic. Cea specifica absurdului estetic, in care personajul e numit, dar nu-l intilnim, se traduce prin atractia fata de necunoscut. In Asteptindu-l pe Godot, Beckett mizeaza pe magnetismul exercitat de cel asteptat in comunitatea lui Vladimir, Estragon, Pozzo, Lucky. Cvartetul dramaturgic zaboveste cu gindul la Godot, sarada teatrala fundamentindu-se pe o posibila istorie comuna si, de ce nu?, al unui viitor. Aici, numele individualizeaza personajul, ii contureaza o posibila identitate. Descriptiv, cel al Cintaretei chele pare mai degraba sa desemneze o categorie, o notiune. Mica hermeneutica nominativa le-a fost, desigur, straina autorilor de referinta, dar jocurile mintii la care indeamna, speculatiile, stradania de a sparge coduri sint alte stari pe care, iata, personajele nevazute le declanseaza.
Ele extind teatralitatea catre zona privitorului: in absenta unor contururi ferme, spectatorul construieste mental propria reprezentare a caracterelor numite, dar neintrupate scenic. Un tip de compozitie dramatica similara celei din Asteptindu-l pe Godot a utilizat Matei Visniec in Trei nopti cu Madox. Intr-o pensiune, pe vreme de furtuna, Clara, Sezar, Bruno, Grubi si Maturatorul edifica un mic univers in jurul lui Madox: relateaza fapte concrete, intimplari, actiuni, fara ca protagonistul sa-si faca aparitia, fara ca publicul sa stie precis daca exista ori e rodul imaginatiei. Mai concret decit Godot, caci aflam despre el o multine de lucruri, Madox al lui Visniec e produsul aceleiasi incertitudini intretinute, devenind epicentrul piesei.
Intr-un exercitiu postmodern, in Ultimul Godot, Matei Visniec ii pune fata in fata pe Samuel Beckett, autorul transformat in personaj, si pe personajul sau asteptat, dezvoltind intertextualist dilema din piesa-sursa. Didascaliile il descriu pe Godot ca “un barbat slabanog, dar decent imbracat”, iar pe Samuel Beckett ca “un barbat slabanog, dar decent imbracat”! Intilnirea are loc in fata unui teatru, din care ambii au fost alungati. Godot ajunge acolo seara de seara, iar una din nedumeriri este legata de existenta lui Beckett. Tensiunea creste, Godot ii reproseaza parintelui sau teatral “m-ai farimitat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai facut din mine o fantoma, o fantosa, m-ai umilit. Asta-i personaj? (…) Unde ai mai vazut personaj care sa nu apara?”. Memorabila intrebare hamletiana inspirata de Yorick, si el incadrabil la “personaje absente”, e virata de Godotul lui Visniec spre “sa fii si sa nu fii, in acelasi timp?”. Un regizor indraznet ar putea rezolva dilema, montind spectacole in care personajele absente sa apara in scena. Epifania dramaturgica ar fi “razbunarea” lor, o adevarata lovitura de teatru.