Ceea ce e de observat mai intii la recenta aparitie a romancierului Ion Manolescu este, spuneam, placerea de a imagina scenarii epice sau doar conspirationiste, revarsata aluvionar pe aproape 650 de pagini. Povestea este contaminanta, in ciuda (sau datorita?) unui recognoscibil aer de familie cu literatura bucuresteana „de mistere” pe stil nou: Cartarescu, Daniel Banulescu, Bogdan Suceava. Apocalipsele derizorii, comploturile mondiale, avind Romania in centru, placerea de a panorama epoci si spatii intinse caracterizeaza aceasta literatura, in care Ion Manolescu se inscrie cu brio prin Derapaj. Romanul este un policier intelectual, inserat pe o linie deschisa deja de Borges, Eco, Culianu, Pynchon, Cartarescu, cu insertii din Sabato si frecvente referiri la interbelici. Ambitia majora a unei astfel de scrieri este, de obicei, redesenarea halucinanta a realitatii, care produce un sentiment de nesiguranta fata de justa intemeiere a lucrurilor lumii. Sentimentul rezultat va fi botezat senzatie estetica. Numai ca, in cazul romanului lui Ion Manolescu, lucrurile stau putin altfel. Autorul are o teorie intreaga elaborata, amplu teoretizata in carti de „studii asupra imaginii”. Un fan al teoriei haosului, eroul sau o duce chiar mai departe, deformind un clasic exemplu: „Daca bataia usoara a unei aripi, in nu stiu ce amintire a mea (sau a altcuiva), misca violent aerul din fata lui JAL 123, smulgindu-i fuselajul si izbindu-l de Muntele Hokkaido? O deplasare infima a unui gind: 520 de morti”. Fictiunea devine altceva decit un analogon al realitatii. Ea invadeaza realul, il face sa derapeze, alterindu-i coerenta unica, producind variante, „felii de viata” care functioneaza in paralel, permutabile si, in plus, apte oricind sa se intersecteze. Intreg romanul e compus pe aceasta tehnica, s-o numim a „jocului cu mai multe strategii”, care trebuie sa dovedeasca simetria fractalica a realitatii si pe aceea, corespondenta, a fictiunii.
Un no man’s land al fictiunii
Initial, s-ar zice, impulsurile fictionarului se reduc la o banala mitomanie. Eroul, Alexandru Robe, lector la Literele bucurestene, isi ameteste studentii inventind referinte si testindu-le astfel vigilenta sau ignoranta: „Arghezi tinuse un jurnal intim, Lovinescu ii datora bani lui Calinescu, Eliade ii scria piesele lui Sebastian. Le vorbeam de prozatorul ceh Emil Zatopek si-l comparam pe Creanga cu marele autor rus de basme, Lev Iasin”. Plictisit de existenta seriala, de pierderea identitatii proprii in oceanul de prostie contemporana, Alexandru isi elibereaza imaginatia, provocind un exces de informatie si antrenind-o in viata: „In timp ce filfiiam o fotografie cu Eminescu barbos, sub care tiparisem numele CREANGA, ma gindeam si eu la ale mele”.
Mitomania benigna a lui Alexandru Robe se transforma treptat in ceva mult mai amplu si grav. In urma unui cutremur „secret”, resimtit doar de trei oameni din Bucuresti (inima tarii!), revelatiile se precipita: intra pe fir Camil Petrescu, autor de mesaje codificate in Patul lui Procust, de gasit insa intr-un singur exemplar din editia a doua de la „Ciornei”, din 1933: o masinarie „de citit printre rinduri” pe care Ladima se ofera sa i-o daruiasca Emiliei. Codul de bare al masinii se gaseste fixat, prin tehnica „supraimprimarii secunde”, intr-un tablou de Luchian din 1943. Masina este un nanocomputer, aflam, un instrument al viitorului, antrenind varii modificari temporale si organice, intens cautat incepind cu secolul al XVIII-lea si mai ales in timpul celui de-al doilea razboi mondial, antrenind pe urmele sale nu doar cohorte de agenti secreti britanici si germani, ci si niste ample francmasonerii, cum este aceea a „Economistilor Mintii”. Acestia lucreaza prin intermediari, aduna informatie de pe bloguri si colecteaza amintiri cu ajutorul blocatarilor, dar si cu ajutorul organizatiilor paraliterare: „Stiam (adica auzisem) ca piata de carte era controlata de doua mari organizatii: Uniunea si-Academia. Fiecare lucra cu secta ei: Uniunea cu Editorii, Academia cu Anticarii”. La un moment dat, cheia povestii pare sa se afle la „cel mai mare scriitor roman in viata”, autorul romanului Alexandru, care spune chiar povestea vietii lui Alexandru Robe (pentru cine nu cunoaste, Ion Manolescu a publicat romanul Alexandru la Univers, in 1998). S-ar zice ca ne aflam in plin Cartarescu, ca urmeaza ca intreaga istorie sa se precipite centrifugal spre figura autorului si sa aflam ca intreaga constructie narativa il reprezinta pe autorul ei, romancierul bucurestean Ion Manolescu, lector universitar.
Epigonatul cartarescian este evitat la mustata, prin deplasarea accentului de pe figura Naratorului pe aceea a naratiunii fracturate, dar pastrindu-si totusi o secreta geometrie. Este vorba de literatura fractala, daca e sa folosim terminologia pe care tot Ion Manolescu a elaborat-o in Videologia (2003). O literatura care se constituie din variante interferente, ordonate in asa mod ca, la intersectia lor, sa apara un fel de no man’s land al fictiunii, un ne-loc imposibil de situat in vreunul din planurile acesteia. Exista vreo trei episoade aproximativ simetrice, trei variante de dezvoltare a romanului care intervin in momentul de criza, capturarea „celui mai mare scriitor roman in viata”. De aici pornind, eroul se angajeaza in directii diferite, aparent uitind scopul actiunii sale, si anume elucidarea povestii cu nanocomputerul, dar de fapt revenind la ea continuu, printr-un joc al identitatilor nu foarte usor, dar nici imposibil de urmarit. Ni se demonstreaza astfel nu doar laxitatea lumilor narative, dar si, nu-i asa?, caracterul fluid al existentei in genere, virtualitatea vietilor si chiar a corpurilor noastre. Utopie calculatorista, vor spune necredinciosii, dar nu vor avea dreptate.
Amintirile, ca niste E-uri
In toata aceasta deriva fictionala, pierdem din vedere o seama de elemente care nu tin in mod necesar de teoria fractalilor, dar ocupa cea mai masiva parte din acest volum. Este vorba de judecata lumii de azi si a celei de ieri, din care eroul isi face o chestiune de onoare. Intreaga istorie a nanocomputerului este legata de aceea a Romaniei, afectata in dese rinduri, si nu doar in interbelic, de prezenta nanitilor: „Revolutia fusese opera nanitilor, activati de Securitate prin intermediul unor dispozitive biocuantice instalate in punctele-cheie: Piata Palatului, Universitate, Romana si, mai ales, in creierul lui Nicolae Ceausescu”.
Denuntarea mistificarii din comunism, dar si de dupa aceea, se face cu o vivacitate stilistica remarcabila, incarcata de umori mai degraba benigne. De la descrierea umilintei cozilor pina la denuntarea „caprelor” improvizate pentru a tine blocate locurile de parcare, tonul este acelasi, vituperarea capata forme elegante, de eseu pe teme civice, iar indignarea lipseste, risipindu-se iute in faldurile unei bogate indeminari stilistice. Lamentatia in chestiunea „decreteilor”, dar si a uniformelor scolare „dinainte”, denuntarea mentalitatii de „blocatar” sau a mizeriei din metrou sint realizate fara violente, cu o detasare a carei ironie este una blinda, neologistica, anesteziata: „Eram citeva milioane de oameni ramasi «la interval», suspendati, prinsi intre epoci, sisteme si creiere decalate s…t. Evoluam timorat, striviti de mutra lui Ceausescu si-amintirile emotionale din cortexul prefrontal. Motivatiile straluceau rar, deconectate de restul vietii, ca o lampa scoasa din priza si dusa-n pod. Locul nostru nu era nici pe Google, nici in Wikipedia, nici macar in cazanul cu vieti si cuvinte de lemn al tranzitiei: noi n-aveam «sinergie», nu puteam fi «relocati», «implementarea» nu reusea”.
Ion Manolescu descrie static, talentul sau de observatie desfasurindu-se mai ales in ordine morala. Cele mai palpitante episoade ale romanului sau nu sint cele epice, desi nici acelea nu lipsesc. Interesul cartii e disputat in aproape egala masura de ceea ce se poate numi „teoria conspiratiei”, conducind catre ideea unei masonerii a detinatorilor si producatorilor de memorie (nu intimplator scriitorii sint personaje ale acestor complicate scenarii de spionaj) si, de cealalta parte, aplombul eseistic al autorului, revarsindu-se pe multe dintre paginile romanului. Ruptura posibila este reparata la timp, insa. Preocuparea fata de trecut a lui Alexandru este o obsesie fata de propria copilarie. El se afla mereu pe urma amintirilor din comunism, intr-una din variantele povestii calatorind chiar la Viena pentru a da de un misterios numar din „Pif” pe 1972 in care si-ar putea gasi secretul nasterii. Gasind revista, trecutul sau este elucidat si, odata cu el, si cabala universala de care se ocupa romanul.
Conspiratia nanitilor este una care mistifica memoria, „afecteaza cortexul, in special zona unde se formeaza imaginile copilariei”. Din aceasta cauza, incercarea de a denunta monstruoasa coalitie a Economistilor Mintii se confunda cu imersiunea in trecut. Evocind vremea liceului „Zoia Kosmodemianskaia”, Alexandru se transforma in autor al propriei naratiuni. Amintindu-si, eroul actioneaza: „Amintirile mele (sau ale oricui ar fi fost) nu mai puteau fi descusute. Intrasem deja in competitie, distorsionat, insotit, cu marfa imbogatita artificial prin adaosuri neuronale: minciunile. Pluteau ca niste E-uri parfumate, indispensabile; doar ele dadeau gustul alterat si culoarea toxica a bucuriei, pe care-o turnam pe git tuturor celor care ne ascultau sau ne citeau”.
Derapaj este un roman bine lucrat, in care savoarea scriiturii echilibreaza stufozitatea unora dintre pagini, un roman bogat, cu mult mai multe piste si inflexiuni decit am putut eu arata aici. O provocare pentru orice cititor inteligent.
Ion Manolescu, Derapaj, roman, prefata de Luminita Marcu, colectia „Fiction Ltd.”, Editura Polirom, 2006