Observatia se verifica si in dipticul Cintareata cheala – Lectia pe care duetul Frunza-Grand (Frunza lucreaza exclusiv cu Grand; Grand colaboreaza si cu alti directori de scena) a semnat-o stagiunea trecuta la Teatrul de Comedie. Prezentate in tandem, ca la Huchette, cu o mica pauza intre, piesele ionesciene sint revizitate constructiv, dovedindu-si inepuizabilitatea ca sursa de inspiratie. Frunza-Grand au descoperit printre rinduri si in spatele lor resurse de reinterpretare, versiunea scenica impunindu-se prin originalitatea viziunii. V.I. Frunza propune o schimbare de accente, apasind pedala comica prin evidentierea anumitor personaje si ajustarea raporturilor lor cu camarazii de piesa intr-un portret de grup ce nu iese din cadrele ionesciene, ci subliniaza intentii textuale inca nevalorificate scenic. Doamna Smith, de pilda, beneficiaza – fara doar si poate si gratie talentului ludic extraordinar al Virginiei Mirea – de un spot de mai mare intensitate. Ipostaziata ca o papusica mecanica, mica aristocrata, de upper midlleclass londonez, cocheta ca tinuta vestimentara si atitudine, si-a mobilat casa printr-o aglomerare de obiecte, cu “gustul” contrafacutului, al stilului “ce se poarta” daca ai bani, adica semineu cu plasma si amorasi din ipsos, mostre ale artificialitatii si copierii fara discernamint a unor standarde “obligatorii” intr-o comunitate fara repere autentice. Ambientarea scenografica a impus aceasta linie kitsch, foarte frecventa in actualitatea inconjuratoare, o lume bintuita de clisee si false modele, evocata prin proiectiile video abundente, ca intotdeauna la Adriana Grand. Cu rol de citate vizuale, indicind criza limbajului contemporan, asediat de mesajele impuse de ecrane.
Revenind la reevaluarea greutatii dramaturgice a personajelor, amplificat ca vizibilitate si pondere e si Capitanul de pompieri. Doamnele sint cuprinse de focul pasiunii doar la vederea uniformei si, mai ales, a tulumbei insotitoare, din care, ironic, tisneste un jet anemic, dovada ca nu marimea face performanta, jet incapabil sa calmeze flacarile interioare. Actorul Dragos Huluba ii recita biografia scenica intr-un impecabil fast forward, spre hazul general. Tot cu turatia limbajului lucreaza Frunza si la jocul de rostire din final, care implica intreaga distributie si la care se ride la fel de abundent, de sanatos.
Ingeniozitate creativa
A doua parte a spectacolului, Lectia, e inscenata intr-un alt registru, schimbarea de accent de care vorbeam alunecind spre sumbru. Elementul comun al celor doua secvente spectaculare sint interpretii George Costin, domnul Martin, respectiv Profesorul, si Bogdan Cotlet, in travesti, Marry, respectiv Menajera. Imi amintesc cu mare placere de versiunea Frunza-Grand de la Maghiarul din Timisoara, cu trimiterile ingenioase la “clasa moarta” a lui Kantor prin asezarea publicului in bancute din lemn, asistind la lectia despre crima, armoire-ul cu multiple sertarase, iluminat din spate. Lectia de la Comedie se tine in ziua de azi, tabla devine screen din poliplan, prezentarea se face la retroproiector, Eleva are mobil. Decorul e auster, se utilizeaza tehnici cinematografice, prim-planul pentru a sublinia mimica interpretilor, doar ca efectul e imprecis din cauza unor chestiuni tehnice. Eleva are ingenuitatea si atitudinea specifice scolarilor din clasele primare, ceea ce face ca evolutia conflictului sa fie si mai atroce. Numai ca Profesorul se ambaleaza prea repede, dezvaluind prematur intentiile compulsive, iar crescendoul nu se mai poate face, esueaza, expunind prematur deznodamintul.
Victor Ioan Frunza si Adriana Grand si-au pus in actiune calitatea de (co)autori intr-un discurs scenic care il imbogateste pe acela al dramaturgului. Formula “de camera” le reuseste, semnele stilului ce i-a impus fiind identificabile. In egala masura cu ingeniozitatea creativa care ataseaza spectacolelor, inclusiv acestuia, calitatea placuta a surprizei.