Este adevarat, dar dincolo de acest calificativ exista multe alte calitati ce definesc si, intr-o masura, apropie cele doua personaje celebre. Si unul, si altul au fost niste intelectuali eruditi, predispusi la reflectii filosofice, deschisi si catre alte forme de arta decit muzica, evident originali si excentrici, si ale caror ispravi au dat nastere permanent in jurul lor la un soi de atmosfera bipolara, fie de real cult, fie de respingere totala. I-a legat cu siguranta convingerea ca muzica se naste, capata o intrupare fizica si spirituala, in sala de concert, cu prilejul fiecarei interpretari. I-a legat pasiunea pentru contrapunct si muzica unor deschizatori de drumuri, Orlando Gibbons sau Gabrielli. I-au separat cu siguranta convingerile diametral opuse despre valoarea intruparii unei muzici in sala de concert si pe disc.
Pentru Celibidache, asa cum prea bine se stie, sala de concert constituia summumul trairii unei experiente muzicale umane, discul nefiind altceva decit o “conserva”, reflectind doar ceea ce puteau capta microfoane ce saracesc sau distorsioneaza sunetul salii de concert si, in orice caz, nu capteaza “viata”, sufletul muzicii. Pentru Gould, cel care in 1964 a decis sa nu mai apara niciodata intr-o sala de concert, realitatea era contrara. Imensa presiune a salii asupra interpretului, in a atinge perfectiunea, pentru a nu face erori, ar conduce cu timpul la o pierdere a spontaneitatii, la stagnare pe plan artistic, la manierism. Doar inregistrarea de studio, pe disc, ar permite inflorirea originalitatii, a materializarii reflectiei interioare, i-ar oferi muzicianului reala libertate.
Pe acest plan experienta dirijorului si cea a pianistului se confrunta si se separa total, iar melomanului, dincolo de discutiile academice, nu-i ramine decit sa aleaga si sa discearna intre ceea ce atit Celibidache, cit si Gould pretind in ultima instanta a fi unicitatea actului creator. Unul cu dezavantajul de a fi efemer, nerepetabil (in sala de concert), celalalt cu dezavantajul de a da, de multe ori, pe un disc, compilatiei de interpretari ajustate, “optimizate” o imagine falsa despre calitatile reale ale interpretului.
M-am gindit la toate acestea privind recente aparitii discografice, reambalarea si punerea in vinzare a editiei EMI a inregistrarilor lui Sergiu Celibidache cu Filarmonica din Munchen, intr-o versiune extrem de ieftina si, mai ales, un set de 10 DVD-uri, sub eticheta Sony Classical, documente deosebit de pretioase, cu titlul Glenn Gould on Television. Ele sint in fapt, cum o spune subtitlul setului, Integrala transmisiilor televiziunii CBC scanadienet din anii 1954-1977.
O mica parte a acestor inregistrari sint cunoscute, refolosite in filmele documentare dedicate lui Glenn Gould, in special de Bruno Montsaingean, altele au circulat o vreme pe piata occidentala in formatul efemer al laser-discului, iar unele pe casete video. Dar marea majoritate a documentelor pot fi revazute pentru prima oara dupa difuzarea lor in anii ‘50-’60 de catre televiziunea canadiana si BBC. Nu am vazut nici pe departe intregul material, nu mai putin de 19 ore de emisiuni incluse pe DVD-urile Sony, dar va pot recomanda cu tot sufletul conversatiile incitante cu ziaristul britanic Humphrey Burton si analizele pe care Gould le face muzicii lui Bach, Beethoven, Richard Strauss, Arnold Schönberg.
Genialul si neintrecutul Gould, originalul si excentricul pianist, are o doza nespusa de modestie si realism in fata muzicii si nu se jeneaza sa afirme apasat ca marile “statement-uri”, formularile istorice, in muzica lui Beethoven, de exemplu, au fost facute de personalitati ca Arthur Schnabel, contemporanilor neraminindu-le decit sa-si faca auzita vocea intr-o forma acceptabila si, daca este posibil, originala. Sint multe afirmatii in conversatiile televizate ale lui Glenn Gould ce ar merita ascultate si reflectat la ele de cei ce se considera astazi mari artisti, mari pianisti. Gould observa undeva, asa cum o spunea si in conversatiile sale admirabile cu muzicologul Jonathan Cott (publicate la University of Chicago Press), “sint fascinat de faptul ca cele mai multe din judecatile noastre de valoare sint legate de cunoasterea identitatii; tindem sa fim teribil de infricosati de a da judecati, daca nu stim identitatea celui ce este responsabil pentru o lucrare de arta”.
Intrebat daca atunci cind cinta o piesa de Bach o interpreteaza constient diferit, pentru a se pune in evidenta, de felul in care o facea Wanda Landowska sau Edwin Fischer, Gould raspunde: “Nu, pot sa v-o spun cinstit…”. Admiratia lui se indreapta spre pianista conationala Rosalyn Tureck si, recunoaste Glenn Gould, ea a fost cea care l-a influentat. “In anii ‘40, cind eram un adolescent, ea a fost prima persoana care l-a cintat pe Bach intr-o maniera ce mi se pare sensibila. Pe atunci, purtam o lupta cu profesorul meu, in care nu aveam sa cedez niciodata, pe tema felului de a-l interpreta pe Bach, iar inregistrarile ei au constituit prima dovada ca nu eram singur in aceasta lupta.”
Gould intelectualul, Gould ludicul, Gould magistralul interpret al lui Bach si Beethoven merita vazut, ascultat si reascultat atit de muzicienii de azi, cit si de simplii melomani. Cei din urma se vor bucura pur si simplu, cei dintii vor descoperi, poate, acea stare despre care vorbea recent violonista Hillary Hahn, intr-o pagina de jurnal scrisa pentru revista “Gramophone”: “Cea mai mare parte a timpului traiesc muzica in calitate de muzician… Nu pot decit sa disec ceea ce aud… Este modul automat in care imi functioneaza mintea. Totusi, ocazional, […] pot auzi sunetul ca o senzatie in loc de note. Prima data a fost acum doi ani, cind am deschis radioul in timp ce conduceam masina… A fost o revelatie. Magic”.