– Fragment –
*
La Brown University, acolo unde absolvise summa cum laude, licentiata in Cultura si Civilizatia Americana, Kelly Kelleher, pe numele sau de botez Elizabeth Anne Kelleher, isi scrisese disertatia ei de nouazeci de pagini despre senator(1).
Subtitlul acesteia era “Idealismul jeffersonian(2) si pragmatismul Noii Ordini(3): strategii liberale pe timp de criza”.
Muncise mult, ii studiase cele trei campanii pentru Senat, cariera lui acolo, influenta in cadrul Partidului Democrat si sansele pe care le avea sa fie nominalizat pentru candidatura la presedintie, iar pentru efortul depus primise calificativul maxim… notele ei din studentie erau de obicei maxime… plus aproape o pagina de laude si comentarii scrise de mina de coordonatorul lucrarii.
Asta se intimpla cu cinci ani inainte. Pe cind era tinara.
In dupa-amiaza aceea, intilnindu-l pe senator, mina ei cu oase subtiri scuturata viguros de mina lui mare si prietenoasa, Kelly si-a spus hotarita: Sa nu cumva sa aduci in discutie subiectul.
Asa ca n-a facut-o. Pina mult mai tirziu.
Cind, la cit de rapid evoluasera lucrurile, n-ar fi avut nici un sens sa nu o faca.
Scorpionul in luna iulie – citisera chicotind ea, Buffy si Stacey, in noul Glamour, cu o noapte in urma: Prea multa precautie in dezvaluirea propriilor impulsuri si dorinte fata de ceilalti! O DATA IN VIATA cere sa ti se implineasca dorintele TALE si nu mai da socoteala NIMANUI! Scorpionule, dupa o perioada de dezamagiri, astrele sint acum intens favorabile laturii romantice – DA-I BATAIE!
Saracul Scorpion, atit de usor de ranit. Atit de usor de descurajat.
Cautatura aceea aspra si ursuza, care il irita nespus pe Artie Kelleher, tatal – expresia aceea de suferinta interiorizata, care o ingrijora pe Madelyn Kelleher, mama. Da, te iubesc, ma lasi, te rog, singura?
Bietul Scorpion, de douazeci si sase de ani si opt luni, dar inca predispusa la probleme adolescentine cu tenul! Ticalosia acestora, furia nemasurata. Pielea ei subtire si alba, prea subtire, prea alba. Bubitele acelea misterioase, iritatiile. Alergiile care ii inflamau ochii. Si acneea, bineinteles, cosuri mici, aproape invizibile, dar hotarite, pe frunte, la baza parului…
Cit timp o iubise iubitul, fusese frumoasa. Cit fusese frumoasa, iubitul o iubise. O afirmatie simpla, aparent tautologica, dar care totusi nu se preta la o deplina intelegere.
Asa ca n-avea sa incerce sa o inteleaga. Avea sa se lanseze intr-o viata noua, o aventura noua, o aventura amoroasa intensa, cutezatorul Scorpion.
Kelly Kelleher ii sugerase cu mult tact senatorului sa aprinda farurile Toyotei, iar acum, in timp ce-si croiau drum prin tinuturile presarate de balti, urmind ceea ce parea a fi o sosea secundara abandonata, luminile saltau si se inclinau pe-o parte odata cu inaintarea precipitata a masinii, intrucit senatorul, nerabdator, mormaind in surdina, conducea haotic, balansind masina de-a lungul drumului cu denivelari, fara sa tina cont de vodca tonica sarindu-i peste marginea paharului de plastic, improscind scaunul, coapsa lui Kelly Kelleher si tricotajul de bumbac al noii sale tinute de vara. Senatorul era ceea ce se cheama un sofer agresiv, iar adversarul sau era soseaua, amurgul ce se infiripa, distanta dintre el si destinatie, intervalul din ce in ce mai redus de timp pe care il avea la dispozitie pentru a ajunge acolo, prin urmare apasa nerabdator, cu putere, pedala de acceleratie, aducind viteza masinii la saizeci de kilometri pe ora, apoi, de cite ori intra in curba, calca brusc frina, dupa care apasa iar adinc pedala de acceleratie, in asa fel incit cauciucurile protestau invirtindu-se usor in gol inainte sa adere in nisipul cleios, apoi iar calca frina. Miscarea de du-te vino ametit a masinii semana cu sughitul sau copulatia.
Felul in care conducea tatal ei uneori, si-a amintit tulburata Kelly, dupa vreuna dintre certurile misterioase dintre el si mama ei, cu atit mai rascolitoare si mai misterioase in memoria ei din cauza ca se desfasurau fara cuvinte.
Nu pune intrebari. Tine-ti spatele drept. E bine. E-n regula. Stii ca esti si tu fetita cuiva, nu?
La motel vor lua o cina tirzie. Room service – clar! De neconceput sa-si asume riscul de a fi vazuti in sala de mese. Sau in oricare restaurant din Boothbay Harbor in toiul sezonului turistic.
Nu se simtea nelinistita si nu se gindise ca, atunci cind va sosi momentul, i se va face teama. Dar era vigilenta. Fara sa fie sub influenta alcoolului. Inregistra aventura.
Cum mai luminau farurile, leganindu-se bete, salbatice, drumul care abia daca era suficient de lat pentru o singura masina, il faceau sa straluceasca de-o frumusete care pe Kelly o lasase muta de uimire, holbindu-se la fisiile baltilor intinse pe kilometri intregi de fiecare parte, ca niste cioburi de oglinda raspindite in sinul vegetatiei incilcite.
La apus, in interiorul insulei, intunecimea se ridica din pamint in timp ce vazduhul inca retinea lumina. Luna era palid-stralucitoare, plata ca o moneda. Zdrente ca muiate in vopsea de nori inrositi pe cerul vestic, iar in est, pe linia de orizont a oceanului, un cer care se intuneca discret a noapte, invinetit ca o pruna prea coapta.
Se gindea: Rataciti.
Se gindea: O aventura.
Se gindea detasata, chiar si in timp ce ii clantaneau dintii in gura cind barbatul de linga ea frina, accelera, frina, frina mai cu putere si accelera mai cu putere, ca nu se simte inspaimintata, ca ceea ce simte ea e nerabdare – incarcatura aceea de adrenalina, ca mai devreme in cursul zilei, pe plaja, cind simtise presiunea dorintei unui barbat si isi jurase: Nu, n-am s-o fac.
Fix in momentul in care ii trecea prin cap acea umbra de gind sugubat: Da, da, de ce nu?
Saracul Scorpion. Vicleanul Scorpion.
Se gindea la cum fusese soarta, cu acest 4 Iulie in Grayling Island. Mai primise si alte invitatii. Nu apucase sa dispere din lipsa de oferte pentru acest weekend prelungit. Dar se hotarise sa accepte invitatia lui Buffy, iar acum iat-o aici, aici, asezata linga senator, aproape de el, in aceasta cursa nebuna, nebuna catre feribotul din Brockden’s Landing, fara sa stie prea clar unde se afla acest aici in vreme ce se lasa noaptea.
Esti o fata din America, meriti din cind in cind sa-ti faci cunoscute si sa-ti impui dorintele TALE.
Chiar inainte ca masina sa zboare de pe sosea, Kelly Kelleher isi incretise nasul adulmecind… sa fi fost miros de canalizare?
Chiar inainte ca masina sa zboare de pe sosea, Kelly Kelleher a observat ca stringea cu atita putere centura de siguranta in zona umarului, incit i se albisera incheieturile degetelor.
Chiar inainte ca masina sa zboare de pe sosea, Kelly Kelleher a spus in sfirsit, cit mai diplomat posibil, ridicindu-si vocea fara sa dea impresia ca o face, pentru ca senatorul parea cam tare de urechea dreapta:
— Cred ca ne-am ratacit, domnule senator.
Asa cum ii vorbise odata tare micuta Kelly unui unchi de-al ei, in timp ce familia era asezata in jurul mesei la cina de Ziua Recunostintei si, cu toate ca unchiul Babcock le cerea intruna celorlalti sa se repete si se plingea constant ca oamenii abia mormaie, s-a simtit ofensat cind i-a vorbit Kelly pe un ton mai ridicat. S-a uitat cu raceala la ea, spunindu-i:
— Domnisoara, nu-i nevoie sa tipi: Nu sint surd.
Asa ca poate il jignise la fel si pe senator, care, fara sa raspunda, a sorbit cu zgomot din paharul lui de plastic, stergindu-se la gura cu dosul palmei arse de soare si uitindu-se drept inainte, de parca, spre deosebire de Kelly Kelleher, ar fi vazut prin hatisul intunecos al mlastinii, pina la oceanul care nu putea fi mai departe de citiva kilometri.
Apoi a zis cu un hiriit adinc in git, ca de flegma:
— E o scurtatura, Kelly. Asta e singura directie aici, e imposibil sa ne fi ratacit.
— Da, a zis Kelly, foarte atenta, foarte abila, lingindu-si buzele uscate si uitindu-se si ea in fata, dar fara sa vada nimic in afara farurilor care luminau albia drumului, vegetatia, cioburile de oglinda care straluceau din intuneric. Dar drumul asta e asa de prost intretinut…
— Pentru ca-i o scurtatura, Kelly. Sint sigur de asta.
Kelly! – inima i-a tresarit stupid si fata i s-a incins auzindu-si numele, numele pe care i-l dadusera prietenii de la scoala, pe buzele acestui barbat. Asa de firesc, asa de intim, pe buzele acestui barbat, de parca m-ar cunoaste, de parca ar tine la mine.
Chiar inainte ca masina sa zboare de pe sosea.
*
Kelly: un nume care ti se potriveste.
Chiar asa? De ce? – si parul ii flutura in vint.
Ochii verzi? – verzi sint, nu-i asa?
Ce inalt era el, ce palpabila era prezenta lui. Si rinjetul acela cu gropite, cu dintii albi, mari si indesati. A facut un gest strengaresc, incercind sa-i sterpeleasca lui Kelly ochelarii de soare intunecati ca sa se poata uita in ochii ei, iar aceasta, abila, a intrat in joc, ridicindu-i ea singura si infruntindu-i privirea fatis cercetatoare (ochi albastri: albastrul sticlei spalate de ape), dar numai pentru o clipa.
Si rinjetul lui a palit, abia perceptibil. Ca si cum, in acel moment, se indoia de el insusi: de potenta masculinitatii sale.
A murmurat ceva, ca un fel de scuza, si a sunat de parca astfel i-ar fi facut lui Kelly un si mai mare compliment. Da, verdele acela – adorabil.
De fapt ochii ei erau mai degraba cenusii decit verzi: culoarea pietrisului, cum i se parea ei. Lipsiti de originalitate, cu exceptia faptului ca erau mari, departati, atragatori. “Obisnuiti. “ Dar cu gene asa de fragile, subtiri si decolorate. Daca nu folosea rimel, pe care il detesta, abia daca erau vizibile.
De fapt ochii ei fusesera cindva sursa unor mari nelinisti si framintari pentru parintii sai si, prin urmare, si pentru ea. Asta pina la operatia care a repus lucrurile pe fagasul normal.
De la nastere, Kelly avusese un dezechilibru intre muschii ochilor, numele defectului (nu putea sa-ti scape faptul ca era un defect), strabism, insemnind ca, in cazul ei, muschii ochiului sting erau mai slab dezvoltati decit ai celui drept. Fara sa fi stiut la vremea respectiva, copilul vazuse, de-a lungul celor primi doi ani confuzi ai vietii sale, nu doar o singura imagine inregistrata de creierul sau, ci doua imagini (fiecare si mai neclara la rindul ei din cauza detaliilor multiplicate) care se suprapuneau discordant si intotdeauna imprevizibil, imaginea de la ochiul sting plutind adesea prin imprejurimi, neancorata; asa ca, instinctiv, copilul compensa fixindu-si atentia asupra imaginii mai puternice inregistrate de ochiul drept, in timp ce ochiul sting ratacea in orbita ca plevusca, din ce in ce mai dezorientat, pina cind fata a ajuns sa para (in viziunea anxiosilor Kelleheri mai in virsta, Artie si Madelyn, saracutii Tati si Mami, care, in primele douazeci si patru de luni de viata cercetau in mod repetat ochii bebelusului lor, isi fluturau degetele in fata nasului ei, puneau intrebari incercind sa-si tina sub control ingrijorarea, panica, uneori nerabdarea din voci – bietul Tati, mai ales, pentru ca pe el “anormalitatile” chiar il deranjau, asta era fara indoiala o trasatura de familie, marturisea defensiv, rizind, familia trebuie sa puna accentul pe sanatatea fizica, starea de bine a corpului si farmecul personal, pe normalitate) ca se uita insistent si cu incapatinare spre stinga, deasupra capului tau, in afara cimpului tau vizual, chiar daca, cu ochiul ei drept “bun”, ea se uita asa cum ii cerusesi, drept in ochii tai.
Unul dintre doctori recomanda antrenament, un regim strict, un altul recomanda operatie, cit mai curind posibil, in unele cazuri copilul nu-si depaseste defectul si, de-a lungul timpului, muschiul ochiului slab poate ramine atrofiat pentru totdeauna, iar Mami si Buni Ross (mami a lui Mami) voiau exercitiile, sa le dam o sansa exercitiilor, doctorita era draguta, o femeie tinara care purta ea insasi ochelari, optimista in ceea ce privea corectarea problemei lui Kelly, insa treceau saptamini, luni, uneori Tati abia mai suporta sa se uite la fetita lui draga, asa tare o iubea, isi dorea s-o scuteasca de suferinta, de vatamari, de orice fel de disconfort si, ce ironie, se plingea Artie Kelleher, si ridea, furios, aruncindu-si in aer bratele larg deschise, ca pentru a invita, asa cum invita prezentatorul unui talk-show de la televizor o audienta formata din milioane de anonimi sa impartaseasca cu el un moment surprinzator, sau, da, in cazul asta, un moment de indignare, de consternare – ce ironie, cind afacerile imi merg de nu-i adevarat, traiti-ar! de parca n-ar trebui decit sa urci scara, vremuri de plina expansiune economica, aceasta prima parte a anilor ‘60, in constructii, imobiliare, investitii, ce vrei si ce nu vrei, toate in plina evolutie, ce ironie, sa-mi mearga afacerile absolut fantastic, iar viata mea privata, de la mine de-acasa – Sa n-o pot controla!
Vorbea rezonabil, incercind sa nu ridice tonul (pentru ca uneori Kelly se afla in raza auditiva), asa ca Mami se straduia sa raspunda in acelasi fel, cu toate ca vocea ii tremura, si miinile ii tremurau, probabil ca n-ai fi observat nimic, in afara de frumusetea miinilor si inelelor sale, manunchiul de diamante, jadul in montajul sau de aur, insa Tati privea pur si simplu in viitor, sublinia el de fiecare data, sa presupunem ca exercitiile nu merg, e clar ca nu dau rezultate, nu-i asa? ei bine, Madelyn, foloseste-ti imaginatia, gindeste-te la viitor, la momentul in care o sa mearga la scoala, stii al dracului de bine ca toti copiii o s-o tachineze, o s-o considere o ciudatenie sau ceva in genul asta, asta iti doresti tu? vrei tu una ca asta?, asa ca Mami izbucnea in plins, nu! nu! sigur ca nu! nu! de ce-mi spui asemenea lucruri!
Asa ca intr-o zi, era o zi lucratoare, dar Artie Kelleher isi luase liber de dimineata, batrinii Kelleheri si-au dus fetita in oras cu masina, o calatorie de patruzeci de minute din suburbiile Gowanda Heights in Westchester County, New York, iar acolo, la Beth Israel Hospital, pe infrunzita East End Avenue, acolo, in sfirsit, ochiul “cel rau” al lui Elizabeth Anne Kelleher a fost corectat prin interventie chirurgicala, iar recuperarea a fost rapida, daca nu chiar lipsita de durere, asa cum i se promisese; si pentru totdeauna de-atunci incolo, ochiul, ochii, fata au devenit, dupa cum indicau toti parametrii exteriori, normali.
NOTE
1. In original senior honor’s thesis – lucrare stiintifica sustinuta in vederea obtinerii onorurilor academice (n.t.).
2. Thomas Jefferson, principalul autor al “Declaratiei de Independenta” din 1776, fondator al Partidului Republican, considerat unul dintre promotorii democratiei (n.t.).
3. The New Deal, in original, termen ce desemneaza programele de reforma initiate in anii ‘30 de catre administratia Roosevelt (n.t.).
CARTEA
O poveste care interpreteaza fictional istoria scandalului de la Chappaquiddick, in care a fost implicat Ted Kennedy, o intimplare despre care se spune ca ar fi ingropat definitiv optiunile lui John F. Kennedy de a deveni din nou presedinte.
Inspirat de controversatul accident de masina al lui Ted Kennedy, romanul Apa neagra introduce brutal cititorul in atmosfera unei Americi dinamice, intens politizate, asa cum este ea vazuta de o fata idealista, educata, ambitioasa, dar timida si nesigura. Ca intr-un traseu de roller-coaster, cu susurul amenintator al apei negre in fundal, Kelly Kelleher isi traverseaza mental, ca intr-un sir de instantanee, prezentul si trecutul, viata si moartea. Stari si sentimente contradictorii se succed si se amesteca halucinant. Frustrari, anxietati, sperante, iluzii si dezamagiri sint, rind pe rind, tolerate, traite la intensitate maxima sau disecate la rece, odata cu deconstructia unei societati bazate pe o aparenta siguranta si onestitate, sustinuta de parinti grijulii si supravegheata de barbati puternici, cu conduita impecabila, condusi de inalte idealuri democratice.
AUTOAREA
Joyce Carol Oates este una dintre cele mai aclamate si traduse scriitoare americane ale momentului, cunoscuta pentru romane ca We Were the Mulvaneys, Blonde si Black Water. S-a nascut in Lockport, statul New York, in 1938 si a inceput sa scrie la 14 ani, devenind faimoasa pentru talentul ei prolific si versatil, abordind genuri foarte diferite – romane, povestiri, eseistica, dramaturgie, memorii si poezie –, precum si pentru stilul dens si eliptic, ce exploreaza adesea aspectele cele mai intunecate ale conditiei umane. I s-au decernat numeroase premii, printre care se numara National Book Award, pentru romanul Them, precum si PEN/Malamud Award, pentru volumele sale de povestiri. Din 1978 e membra a Academiei Americane. La Editura Polirom i-au mai fost traduse romanele: Violul. O poveste de dragoste (2011), Mindra fecioara (2011).