Priapic, patronul investea
Scriam, in urma cu citeva luni, despre o boala tipica romanului care rivneste s-apara pe sticla: priapismul mediatic. „Diagnosticul“ ii viza, atunci, pe domnii si doamnele cu stare materiala buna, unii trecuti bine de a doua tinerete; domni si doamne care si-au facut un obicei din a-si da cu parerea despre absolut orice subiect, cu aerul doct al unei balene ce vorbeste despre cerbii si caprioarele pe care nu le-a vazut niciodata. Multimea oamenilor dependenti de a-si vedea mutra in camera de filmat se poate completa lesne cu politicienii care isi tiriie mandatele, ca Mos Craciun sacul cu jucarii, pe burtierele televiziunilor de stiri. Acestia sint insa „bolnavii“ vizibili ca Marele Zid de pe Luna.
In partea intunecata a povestii stau patronii majoritatii televiziunilor din Romania. Nu vreau sa reiasa de aici ca-i asociez pe acesti investitori din televizual cu intunericul, ci faptul ca o buna parte a acestora sint adesea omisi din peisaj. In fapt, ei sint cei care cultiva priapismul mediatic, pentru ca dinsii constituie primul val al dependentilor de televiziune. Acestia fac parte dintr-o subcategorie cu totul speciala: a analfabetilor media; la momentul T0 al intrarii in afaceri cu presa, dinsii nu au nici un fel de reprezentare a mecanismului care face sa mearga un produs de felul acesta; cel mult, ei cunosc doi reporteri care le-au facut advertoriale pentru afacerile lor si maximum trei redactori-sefi cu care se stiu de pe la evenimentele „mondene“ din tirg. Si, da, evident, vreo doi-trei „colegi“ de afaceri, care au devenit inaintea lor milionari si care au „investit“ in mass-media. Ce face un om de genul acesta, care nu are nici o idee despre cum functioneaza presa? Isi aduce un sef de redactie, pe care-l pune staroste-guru in noul sau business; o perioada, il lasa in pace sa-si faca meseria, dupa care incepe sa dea indicatii pretioase despre continutul si forma nou-nascutei sale afaceri. Iar de aici inainte, se zamisleste dezastrul.
Cunosc destul de bine istoria unei afaceri de felul acesta. E istoria unui text ce, foarte usor, ar putea fi incadrat in categoria „fabule“. Omul in cauza, afacerist prosper cu terenuri intr-un tirg din tara, se hotaraste, intr-o buna zi, sa intre in presa. Nu, nu oricum: nu voia un post de radio sau o televiziune sau un ziar, ci, nici mai mult, nici mai putin, un TRUST DE PRESA. Drept urmare, isi face un ziar si o televiziune. O perioada, afacerea pare sa mearga partial: domnul patron isi lasa oamenii de la ziar sa-si faca meseria, iar in privinta televiziunii, isi consulta rudele de gradul I referitor la continut. Atunci cind se satura de consultanta oferita de mame si matusi, se apuca sa isi dea cu presupusul despre cum ar trebui sa arate ziarul. Evident, toate ordinele patronului seamana cu acelea pe care le da in afacerea din care s-a imbogatit; nimeni nu reuseste sa-l convinga de faptul ca una e sa vinzi la pret bun un hectar de teren intravilan, si cu totul altceva sa cresti vinzarile unui ziar. O buna parte din redactie pleaca de la domnul patron de presa cu iz imobiliar, iar cei ramasi sint pusi sa lucreze si la ziar, si la televiziune. Evident, si in zilele noastre, Homo Afaceristus de mai sus se lauda ca detine un trust de presa: mai intereseaza pe cineva ca trustul este prabusit in audiente si ca aduce doar pierderi lunare colosale?
Cine mai are timp de reportaj?
Foarte multi patroni romani de presa au naivitatea duioasa a personajului din anecdota. Daca si-ar recunoaste-o, am avea, poate, un peisaj media mai sanatos. Colegii de la „Supliment“ mi-au cerut sa scriu o retrospectiva pe 2011 a celor petrecute in televiziunile romanesti. Doua saptamini am fost blocat: aproape nimic semnificativ nu mi s-a parut a merita sa fie trecut intr-o antologie a televizualului. Apoi, mi-am dat seama ca incapacitatea mea de cautare a evenimentelor importante avea o singura cauza: aproape nimic semnificativ jurnalistic nu merita povestit in cheia anului care a trecut. Iar majoritatea momentelor relevante pentru televiziunile romanesti tin de o istorie a patologiei, nu de una a antologiei. Vintu si-a dat Realitatea lui Ghita. Ghita si cu Elan Schwartzenberg si-au dat, unul altuia, pumni live pe spinarea angajatilor. Amindoi au rivnit cu spor la farmecele doamnei Emisia: unul a „avut-o“ si-a pierdut-o, altul a „furat-o“ si-a fost fericit cu dinsa, pina la adinci batrineti si ratinguri. Din peisaj mai lipseau Petre Roman si Mircea Dinescu (in pulover, nu in fata protapului), care sa decreteze: „Fratilor, am invins!“. Domnul Voiculescu a fost acuzat, frecvent, ca-si foloseste tatele media pentru a-si regla conturile cu Puterea. Sefii televiziunii publice, ca li-e frica sa nu faca „poc!“ la semnalul lui Boc. In toate situatiile de mai sus, nu vorbim despre presa referindu-ne la caracteristicile ei fundamentale, ci la sforariile pe care unii le fac prin spatele sau, iar altii sint acuzati aiurea ca le fac.
Cine mai are timp sa astepte, saptaminal, emisiunile Eugeniei Voda sau ale lui Moise Guran? Sau sa vada subiectele excelente de reportaj veritabil de la „Reporterii Realitatii“? Sintem tara sforarilor, unde continutul nu pare sa mai aiba nici o valoare, daca el nu este legat de interesele obscure ale patronatului.
***
Domnul Charles Foster Kane si-a folosit averea aiurea: a murit singur-cuc, intr-un castel pe care n-a mai apucat sa-l termine. Imperiul sau mediatic i s-a intors impotriva-i: toti cunoscutii lui ii taie viata in bucati de puzzle, ca s-o recompuna, apoi, intr-un tablou in care, aproape sigur, nu se recunoaste.
Aici seamnana, in fapt, ca doua picaturi de apa, patronul roman de televiziune si personajul lui Welles: cetateanul onorabil Kane si „trait’ sefu’!“ au sentimentul ca sint nemuritori. Da, sint nemuritori, dar nemurirea nu ne mai apartine defel.