Nu ma refeream neaparat la asta, ci la un anumit tip de teatru. Un tip de teatru care, sub eticheta minimalismului, pe care eu il apreciez foarte mult in film, arhitectura sau in design, este, de fapt, foarte sarac si plictisitor. Eu sint de parere ca spectacolul trebuie sa existe si dupa cuvinte. Piesa de teatru este cuvint pentru noi, profesionistii: o luam, o citim acasa seara. Oamenii nu citesc teatru la ei acasa. Eu militez pentru vocea regizorului, pentru o personalizare a textului, si atunci ma mira cind regizorii prefera uniformizarea. Exista anumite teatre in Romania unde spatiul te obliga sa faci doar text: oameni care stau pe scaun, pentru ca astea sint conditiile tehnice. Insa, cind un regizor face doar asta tot timpul, spectacolele sint cam la fel, chiar daca piesele sint scrise de autori diferiti. Si, mai ales daca sint si aceiasi actori, spectacolul devine atit de subtil, incit nici nu se mai vede.
E un teatru „scolaresc“?
Sa stii ca poate sa fie foarte bine interpretat. Pot sa fie niste partituri de actori foarte tari, cu niste actori foarte buni, cu un text foarte bine intuit si interpretat. Insa, cind faci de zece ori la fel acelasi lucru… Exista si aceasta formula: teatrul lectura sau teatrul radiofonic. De ce sa fac intr-o scena de teatru ceea ce se poate face la radio sau intr-o lectura cinstita, cu foile in mina? Din punctul meu de vedere, nu cred ca o sa fac asa ceva. Toti regizorii par sa faca asta dupa o anumita virsta, atunci cind devine mai greu sa-ti impingi imaginatia foarte departe si cind ritmul nu mai este cel pe care il suportai la 20 sau la 30 de ani. Eu nu prea cred in texte de genul: „Ma ascund subtil in spatele actorilor“! Si asta, pentru ca il iei, de exemplu, pe Victor Rebengiuc, unde, sincer, trebuie citeva indicatii, citeva sugestii de regie. Restul e arta actorului: el iti va face o bijuterie de rol, indiferent cu cine ar lucra!
Cred ca orice spectacol de teatru are nevoie de un dirijor. Si asta, chiar daca exista mai multe tipuri de regizor: cel care supravegheaza munca disciplinata a actorilor, timp de doua luni; regizorul dictator, care nu lasa actorul sa faca un pas fara el; regizorul care doar sugereaza, care doar intuieste in actor si care, prin workshop-uri, ajunge la final. Dar nu cred ca scaunul regizorului trebuie sa ramina gol.